Singuratatea si cararile ei

“De ce imi simt sufletul plin de un simtamant necunoscut, infiorator, dulce ? De ce vreau sa plang ? De ce astept ceva care stiu ca nu va veni niciodata ?

Mie nu mi se ingaduie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toti ceilalti, naiv visator, bolnavicios, natang, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Vointa mea e absurda, dar e o vointa trainica, formidabila care apasa si inabusa totul in calea sa. Eu trebuie sa fiu acelasi in toate timpurile si in toate locurile. [...] Eu, singurul stapan al sufletului si al trupului meu, singura vointa ce nu pregeta sa-si sfarme dintii strangand un drug.”

Mircea Eliade, “Romanul adolescentului miop”

Nu stiu daca multi se regasesc in asta, insa eu sigur ma regasesc pentru ca si eu am, precum adolescentul miop un suflet aspru.

Incerc sa gandesc rational, neimplicat si obiectiv de fiecare data cand trebuie sa iau o decizie. Pentru mine ratiunea e mai presus de dragostea. Singuratatea a devenit o obisnuita pentru mine. Obisnuinta care este necesara, deoarece e grea viata de cuplu, daca stai sa te gandesti... Atatea probleme, certuri, nervi si neuroni consumati din cauza depresiilor si pentru ce...? Pentru nimic, va spun, pentru ca totul pana la urma se sfarseste, inclusiv relatiile; asa ca decat sa ma implic intr-o relatie, mai bine stau linistita in banca mea si imi vad de libertatea mea vitala. Spun “vitala”, deoarece eu nu am rezistat mai mult de trei luni impreuna cu cineva. Pur si simplu ma sufoca. E cel mai frumos lucru sa fii liber si sa nu depinzi de nimeni. Ce frumos e sentimentul solitudine si creeaza independeta...La fel ca si dragostea, de altfel. Odata ce ai intrat in cursa singuratatii, cu greu mai poti iesi din ea. Sau chiar deloc.