Poate ca...!

Poate ca eu nu am vreme de copilareli de doi bani ca si tine.
Poate ca eu nu vreau sa stau sa visez in bratele unui fecior care ma abureste de dimineata pana seara.
Poate ca eu stiu sa imi stapanesc hormonii mai bine decat toti ceilalti si nu ma gandesc cand sa mi-o pun sau cu cine sa mi-o pun, fie el si primul om care imi iese in cale.
Poate ca eu nu vreau sa ma rup in gura band nu stiu cati litri de alcool, pentru ca mai apoi, sa le povestesc prietenilor "ce manga am fost seara trecuta, maaa!!!".
Poate ca eu nu imi tarasc fundul in cluburi sa ma droghez si sa ma destrabalez cum fac mai toti de varsta mea.
Poate ca eu nu ascult manele la maxim intr-un Mertan de septe stele.
Poate ca pe mine nu ma intereseaza notele pe care le iau la scoala, pentru ca nu imi reflecta ce am in capatana.
Poate ca eu nu ma imbrac in trend si nu imi iau ultimul tip de geanta aparuta la Chanel, Gucci ori Prada.
Poate ca eu ma ingrijesc de corpul meu si de infatisare doar pentru ca imi place si nu pentru a ma incadra in tiparele societatii, si totodata in clasa pitipoancelor.
Poate ca eu nu dau doi bani pe experienta de viata atat cat pe experienta intelectuala.
Poate ca eu nu am citit "Alchimistul" sau "Veronica se hotaraste sa moara" de Paulo Coelho pentru ca doar snobii se lauda ca le citesc; si poate nici nu mi-a placut "The Butterfly Effect" pentru ca este un film pe care de asemenea doar snobii il "inteleg".
Poate ca eu nu dau doi bani pe tine, nici pe mine si poate nici pe intreaga societate...
Poate ca mie imi place sa fiu om, sa fiu om simplu, nu masinarie ciudata si mecanica... Poate ca simplitatea este cel mai de pret dar pe care l-ar putea avea un om. Prin simplu poti exprima tot. Totul ce se opune complicatului din zilele noastre. Sa nu uitam, pret de o clipa ca suntem oameni, simpli, si nu masinarii complicate. Si sa nu uitam ca suntem doar oameni, oameni trecatori.

Faptul de a nu fi ascultat de catre nimeni

Cat de frumos e sa te poti confesa cuiva ! Cat de frumos este sa fii ascultat de catre cineva. Dar ar fi si mai frumos daca i-ar pasa cuiva de ceea ce gandesti, ce spui, de visele tale.

E frumos sa gasesti persoana care sa-ti asculte of-ul, nu-i asa? Da, intr-adevar e frumos. Dar te-ai gandit vreodata ca celui de langa tine nu i-ar pasa de ceea ce povestesti tu...? Cum ti se pare ca atunci cand tu povestesti el te intrerupe si incepe un nou subiect total diferit de ceea ce incerci tu sa ii spui? E altceva, ce pot spune... Si tu ii adresezi clasica intrebare: "Ma asculti?" sau "Esti atent/a la ce spun eu?", iar el/ea bineinteles raspunzand: "Da, te ascult!" sau "Da, sunt atent/a!".

Acum, de cand ma stiu am fost confidenta a multe persoane. Si cand spun confident, o spun in adevaratul sens al cuvantului. Daca mi se impartasea un secret, nu eram tentata sa dezvalui unei terte persoane ceea ce mi-a dezvaluit altcineva. Tineam in mine atatea si atatea secrete. Secrete care s-au ars pe masura trecerii timpului. Dar unele au ramas inca vii, au reinviat.

Nu stiu cum se face ca lumea are mare incredere in mine, si imi place asta. Insa la un moment dat parca ti se acreste de prea multa "incredere" si ai vrea si tu sa ai incredere in cineva, dar descoperi ca nu te poti baza pe nimeni. Si oare de ce...? Din cauza neincrederii, pentru ca ai impresia ca doar tu esti de incredere si ca tu nu ai dreptul de a te confesa cuiva sau de a-ti spune of-ul.

Sincer, nu am simtit niciodata cu ardoare nevoia de a-mi spune of-ul. Am preferat sa patrez pentru mine secretele proprii, dorintele, frustrarile sau cine stie ce alte lucruri. Dar nu e bine nici asa. Si iata-ma scriind aici, spunandu-mi secretele, of-urile, dorintele si frustrarile, desigur. Totusi la capitolul secrete ma mai gandesc daca sa le downloadez din subconstient. Am spart gheata si am purces in acest drum anevoios de eliberare si dezlantuire a propriului ego frustrat.

Introducere...

Am avut un blog, pe un alt site care va fi inchis. Era un amalgan de poezii, ganduri, lectii si eseuri de la romana pe care le-am salvat sa ramana doar pentru mine. Acum, acest blog este rezultatul tuturor frustrarilor pe care le poate avea un adolescent la optsprezesce ani. Si va rog sa ma credeti, sunt multe. De la faptul ca nu are bani pana la faptul ca nu a mai avut o relatie de trei sau patru ani sau de la faptul ca are prea putini prieteni si si aceia, indisponibili.

Se zice ca nu trebuie sa iti expui viata pe tava. Dar cine a zis ca eu o fac? Ceea ce scriu eu aici nu este neaparat verosimil pentru toata lumea; sau poate ca e prea verosimil pentru unii dintre noi. Aici totul poate capata un alt sens, totul poate fi imaginativ, plin de subinteles si de frustrari, totodata pentru ca de asta era vorba doar, nu...?

Scriu aici pentru ca stiu ca practic nimeni nu va citi si voi putea scrie ce ma taie capul si mai ales, voi putea scrie in sfarsit, ce simt si nu ce gandesc, si mai ales pentru faptul ca in sfarsit cineva ma va asculta si pe mine: adica eu.

Ne vedem pe aici, in curand...