În acest post, ego-ul meu o să se reverse într-o scriitură mai neobiectivă, cu toate că prefer obiectivismul în defavoarea subiectivismului. Acum o să ziceţi că şi oamenii obiectivi sunt subiectivi. Da, aşa şi e. Dar nu atât de subiectivi pe cât sunt cei subiectivi.
E atât de enervant ca lumea să te întrebe în fiecare an „Cum te simţi la vârsta asta?”. Cum naiba te-ai putea simti? Şi de ce naiba trebuie să fie frumoasă vârsta? Faptul că îmbătrâneşti în fiecare an ar trebui să fie un motiv de bucurie? Nu cred.
Murim din momentul conceperii noastre. Creştem ca să murim. Murim spre a reînvia. E simplu, dar complicat. Întreaga noastră viaţă e o capodoperă a morţii. Ne străduim să facem atâtea lucruri în viaţă: să fim oameni de succes, să avem o familie, să avem mulţi, mulţi bani. Credem că aceste lucruri ne aduc fericirea, dar de fapt nu ne aduc decât mai multe probleme. Cu cât duci o viaţă mai simplă, cu atât ai conştiinţa mai curată; cu cât ai o viaţă mai plină-de-de-toate, cu atât e mai complicat.
Viaţa noastră e atât de simplă, dar ne-o complicăm cu tot felul de frământări inutile, frământări, fără de care nu putem trăi. Viaţa noastră e atât de frumoasă, dar ne-o urâţim prin fapte mizere, faptele mizere ne transformă în morţi umblători, care nu mai merită să vadă lumina zilei sau să respire oxigenul din aer. Nu merităm absolut nimic la cât suntem de răi, şi totuşi ne rugăm să primim mai mult. Vrem să fim ca alţii dar nu izbutim să ne schimbăm pe noi înşine. Copiem caractere fără să ne dăm seama. Le copiem şi devenim un singur creier, acelaşi suflet searbăd.
Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai puţin căutaţi. Lumea uită de noi. Unii nu mai au timp nici să-şi aducă aminte de ei. Nici noi nu ne mai aducem aminte de noi, cu timpul. Şi tu, ce-ţi doreşti de ziua ta?
