joi, 16 decembrie 2010

Ce vrem cu adevarat in viata (?)

           Ne gândim vreodată la viitor? Sau, mai bine spus, trece clipă în care să nu ne gândim la ce vom face peste treizeci de minute, o zi, o lună, un an...? Viitorul este o combinaţie a prezentului cu trecutul. De obicei, când ne gândim la viitor, facem comparaţii cu trecutul şi prezentul: "Acum cinci ani am avut o Dacie 1310, acum am o Dacie Logan, peste un an vreau o Dacie Duster" sau "Când aveam 15 ani, cel mai mult am stat cu o tipă 3 luni; acum, la 20 de ani, am stat un an; când voi avea în jur de 30 de ani, vreau să mă stabilizez într-o relaţie".

           Indiferent că vorbim de lucruri materiale sau lucruri spirituale, idealul rămâne acelaşi: să avem o viaţă fără lipsuri şi cât mai bogată în plăceri, atât cantitativ cât si calitativ. Este de preferat să evităm sărăcia şi tristeţea. Aceste două lucruri, merg oarecum mână în mână. Oamenii săraci sunt deseori trişti, iar oamenii trişti sunt adesea oameni săraci. Însă, există oameni săraci care sunt fericiţi; există şi oameni bogaţi care nu sunt fericiţi. De multe ori, având lipsuri, învăţăm să preţuim ceea ce avem, nemaigândindu-ne la ce ne rezervă ziua de mâine. Ne bucurăm că îi avem pe cei dragi lângă noi, ne bucurăm că trăim, ne bucurăm că avem un cămin, ne bucurăm că prietenii sunt acolo când avem nevoie de ei, ne bucurăm de viaţă. Oamenii care nu au lipsuri, adeseori cei bogaţi, nu cunosc fericirea în adevăratul sens al cuvântului. Neavând lipsuri, uită de familie, uită de casă, uită de prieteni, uită de toate. Săracul va vrea întotdeauna banii bogatului, iar bogatul va vrea întotdeauna fericirea săracului.

            În viaţă, nimeni nu ne va întreba dacă vrem sau nu vrem. Va trebui să alegem singuri, iar dacă ne vom lăsa influenţaţi, consecinţele vor fi vizibile la final. Nimeni nu ne va întreba "Ce vrei să devii?" sau "Vrei să iubeşti?". Sunt unele lucruri, care pur şi simplu vin de la sine şi nu mai ţin de alegerile noastre. Există momente fireşti în viaţă, când trebuie să ne resemnăm. Însă există şi momente în care ne mai putem permite să fim copii. Momentele în care iubim.

luni, 29 noiembrie 2010

Omul este un animal bolnav

Închide doi oameni într-o încăpere şi vei vedea că în mai puţin de o jumătate de oră vor începe să gândească la cum să se omoare unul pe celălalt. De ce? Fiindcă instinctul de apărare primează în faţa normelor civilizaţiei. Oamenii nu au fost dintotdeauna civilizaţi. Omul primitiv, aşa cum îl vedem noi, acţiona instinctual, în nevoia securităţii sale. Omul contemporan acţionează raţional, gândeşte înainte de a face o acţiune.
De multe ori, dacă stăm să gândim asupra unei decizii prea mult, luăm o decizie greşită. Însă, dacă suntem presaţi de anumiţi factori, tindem să acţionăm instinctual. Iar acţiunile instinctuale, care de multe ori sunt pentru propria protecţie, sunt corecte.
Cu cât ai mai multe variante spre rezolvarea unei probleme, cu atât mai mult, rezolvarea problemei va fi mai grea. Astfel, tindem să acţionăm raţional. Dacă există doar două variante spre rezolvarea problemei, acţiunea va fi strict instinctuală şi nu raţională. E ca şi cum ai alege: omori sau vrei să fii omorât?
De multe ori, oamenii aflaţi în această situaţie aleg prima variantă. Oameni, care poate în viaţa de zi cu zi nu s-ar gândi la omor sau la cauzele acestuia. Însă, tot ceea ce face rău omului este rău. Prin urmare, omul va stârpi răul sau se va lăsa mâncat de rău. De asemenea, când prada este mare, omul tinde să nu aibă încredere în ceilalţi, fiindcă cei ce-l înconjoară sunt vânătorii propriei lui prăzi. Acest lucru nu e ceva nou, e ceva primitiv.


Dacă închizi mai mulţi oameni într-o încăpere, după un anumit timp aceştia vor ajunge să recurgă la violenţă. Siguranţa proprie e mai presus decât orice normă statală sau divină. În acel moment, nu realizezi ceea ce faci; acţionezi din instinct. Acţionezi precum un animal. Un animal bolnav.

marți, 16 noiembrie 2010

Goana după... Aur

Când sunt atât de puţini bărbaţi pe metru pătrat, începe concurenţa între femei. De unde concurenţa? Inexplicabil. Gelozia femeilor în acest domeniu e inexplicabilă, dar totuşi se pot aduce câteva posibile argumente care să o susţină.

Nu vorbim de genţi, diamante sau cine are cel mai frumos chip; vorbim de bărbaţi. Indiferent că un bărbat e frumos sau urât, o concurenţă, întotdeauna va exista, indiferent dacă o femeie este singură sau nu. Vorbim de o invidie pentru calităţile bărbatului celeilalte femei. Spre exemplu: tipul popular, tipul bogat, tipul şmecheraş, tipul sportiv, ş.a.m.d. Dacă eşti cu un tip bogat, dar nu chiar atât de popular, automat ai vrea sa fii cu unul şi popular, dar şi bogat.

Goană după... Aur. Dorinţa nebănuită de a avea perfecţiunea, de a deţine totul. La fel cum bărbaţii visează la maşini scumpe, un nume important, la deţinerea multor firme, la fel şi femeile visează la bărbatul perfect. Însă, băbrbaţii sunt mul mai realişti; există puţini idealişti care încă mai speră să găsească femeia perfecta. Bărbatul perfect ar putea fi constituit din calităţile mai multor bărbaţi. Din această cauză, femeile care au lângă ele un bărbat frumos sau un bărbat respectuos; bărbatul lor nu deţine acele calităţi.

Bărbaţii pot invidia alţi bărbaţi nu pentru femeile lor, ci pentru statului social pe care îl are celălalt. Pentru bărbat, femeia este la fel: o donatoare de zestre şi o producătoare de copii. Şi nu îmi spuneţi că nu e adevărat, pentru că în fond, la asta se rezumă totul: supravieţuire şi reproducerea speciei.

joi, 28 octombrie 2010

Ieri la gradinita, azi la facultate



Timpul a trecut în zbor. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de dimineţile când părinţii noştri ne lăsau la grădiniţa din cartier pentru că trebuiau să meargă la serviciu... Dar momentul în care am păşit pentru prima oară în şcoală? Vă mai amintiţi de gimnaziu, când stăteam pe hol pândindu-i pe profesori iar mai apoi fugeam repede în clasă, ca să nu fim prinşi? Dar de liceu vă mai amintiţi? Sigur că vă amintiţi!

         Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.

         După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...

       Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.

      Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.

      Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.

Nu credeam că o să ajung la spusele altor oameni care suspinau după liceu, dar iată că am ajuns să scriu aici şi as vrea să vă dau un sfat: dragii mei foşti colegi, bucuraţi-vă cât mai puteţi de bucuriile sau chiar şi necazurile care vouă vi se par acum un chin. Vor veni şi altele mai rele, vă asigur! Lumea care se află dincolo de liceu este mult mai rea, mult mai dură, mult mai indiferentă.

vineri, 17 septembrie 2010

Despre genii

Sã cânţi din voce, la instrumente, sã scrii poezii dar şi prozã, sã reciţi şi sã citeşti, sã desenezi şi sã pictezi, sã fotografiezi, sã joci teatru sau sã aspiri chiar la a fi actor sau actriţã; oamenii au felurite îndeletniciri sau talente.

Fiecare om poate fi considerat propriul lui geniu; fie cã e vorba de prostie, fie cã e vorba de superinteligenţã. Chiar şi prostia poate fi consideratã un atu: unii pot fi geniali într-ale prostiei. Trebuie menţionat cã a fi nebun şi a fi prost, nu sunt întotdeauna sinonime. De pildã, un nebun poate fi genial fãrã ca sã fie considerat prost; însã un prost, niciodatã nu va fi considerat genial decât de cãtre cei care fac parte din categoria lui.

Dacã faci mai multe lucruri deodatã şi nu le duci la bun sfârşit, sau le sãvârşesti într-un mod mediocru, nu te poţi numi geniu. Genialitatea presupune crearea unor opere excepţionale, însã nu neaparat create de cãtre oameni excepţionali. Oameni mediocri pot crea opere excepţionale, aceştia fiind recunoscuţi drept genii mai încolo; de multe ori se întamplã ca atunci când geniile sunt în viaţã, sã nu li se acorde credit, importanţã. E ceva mai puţin obişnuit sau poate chiar foarte obişnuit pentru unii. Operele creatorilor de geniu devin valoroase doar dupã moartea acestora.


De multe ori, novicii, încearcã sã fure meserie de la oamenii de geniu. Aceste persoane, persoane parazitare, se ataşeazã de cei din urmã, pentru a rãzbi şi de ce nu, pentru a-şi întrece maestrul. Însã o creaţie fondatã pe o creaţie anterioarã îşi pierde validitatea şi totodatã, originalitatea. E foarte bine şi drept dacã vrei sã înveţi câte ceva de la cei mai buni; însã niciodatã nu trebuie sã te inspiri atât de tare, încât sã furi ideile unei opere. Specialiştii vor recunoaşte întotdeauna autenticitatea unei opere.

Snobism - îţi dai copilul la balet, la pian, la canto doar din snobism. Unii pãrinţi îşi forţeazã copiii sã facã lucruri pe care nu le-au făcut ei, dar nu şi copiii lor. Nu poţi sã obligi dacã nu existã har. Ce e mai rãu, e cã unii oameni îşi închipuie cã au talent –desi e puţin probabil sã aibã o înclinaţie adevaratã spre un anumit lucru şi persistã, persistã fãrã ca sã fie opriţi. Aceşti oameni sunt de neoprit şi deseori sunt şi încurajaţi în „talentul” lor. Dacã o persoanã obiectivã încearcã sã judece opera creatã de aceştia, va fi socotitã drept: „nechibzuitã”, „rautãcioasã” sau „zavistioasã”. Cei ce judecã drept, au fost consideraţi întotdeauna astfel de cãtre marea gloatã.

luni, 19 iulie 2010

Deceptia

De ce avem mereu deceptii? Raspunsul e simplu: fiindca avem asteptari. Ne deziluzionam, de fiecare data, ca va fi altfel, cand de fapt stim ca va fi la fel. Si totusi, trecem prin asta de fiecare data, desi in prima faza spunem: "nu si de data asta; de data asta va fi altfel". Dar crearea iluziilor nu tine de psihic, atat cat de suflet. Desi alegem calea rationala, spiritul intervine mereu; se napusteste asupra ratiunii, vrand sa o anuleze. Dar acest lucru este imposibil, fiindca a existat intotdeauna un echilibru intre ratiune si nonratiune. Excesele ratiunii si nonratiunii nu tin de acest echilibru, ci ele se afla in subconstientul omului, ies la suprafata in momentele de cumpana, de nesiguranta.

Privim cum zi de zi pleaca tot mai multi dintre cei dragi noua. In cazul mortii, stim clar ca nu mai putem face nimic; in cazul despartirilor, orgoliile sunt prea mari pentru ca ceea ce a fost candva sa poata fi readus la viata; dar cel mai dureros e atunci cand departarea de cineva se face treptat - nimeni nu stie din ce cauza se intampla asta. Atunci, stai si te intrebi: vina cui a fost? a mea, sau a celorlalti? Si devii mai confuz decat erai inainte.

Sa fii confuz, e un lucru groaznic. E un fapt ce anunta deceptia. Oricat de mult te-ai stradui sa analizezi, pe cat posibil realist fiind, iti dai seama ca nu poti. Iti fortezi creierul degeaba si ajungi sa disperi, intr-un final. Pentru ce? Nu stii. Dar ai grija, sa nu te plangi; fiindca s-ar putea ca nimanui sa-i pese.

Ne deziluzionam ca oamenii se schimba, desi ei sunt de neclintit; ca maine va fi mai bine, cand stim ca va fi mai rau; ne deziluzionam ca vom fi mai buni, cand stim, in sinea noastra, ca doar rai putem deveni, captivi fiind in aceasta societate.

luni, 31 mai 2010

Feminismul contemporan: intre kitsch si inexistenta.

Toata lumea stie ca feminismul este o miscare politico-sociala conform careia drepturile femeilor sunt revendicate iar egalitatea dintre femei si barbati se doreste a fi eliminate.
Feminismul a dominat, in mare parte, prima parte a secolului XX, in S.U.A. si Anglia. Incepand de atunci, femeile au inceput sa devina egale in drepturi cu barbatii: au dreptul la vot, isi negociaza salariile, ba chiar ii inlocuiesc pe barbati in anumite meserii –cum ar fi meseria de aviator sau cea de militar–. Aceste lucruri au dus la o defeminizare a sexului feminin, fapt ce il regasim si in zilele noastre.

In Romania, tara aflata la rascrucea dintre Orient si Occident, in mare parte predomina ce altfel decat kitsch-ul? Kitsch-ul, e firesc; dar mai fireasca este dorinta de a fi kitsch-os. La nivelul subconstientului, dorinta de imitare este prezenta in mintea oricarui om. De aceea unii oameni tind sa devina mai mult decat ceea ce sunt. Acest lucru, in adevar, duce inevitabil spre kitsch.

Feminitatea este regasita in doua modele principale –si aici ma refer strict la societatea romaneasca. Primul ar fi modelul femeii sigura pe sine, mereu pusa la punct – prin operatiile estetice, libertina si dominatoare de barbati, si o numim “Femeia 1”.

• Femeia 1 este sigura pe sine doarece ea stie ca este egala barbatului. Dar ea mai stie, ca are mai multe atuuri decat un barbat si mai multe sanse de castig fiindca este…femeie! Si profita de acest lucru la maxim, punandu-l pe barbat intr-o lumina nefavorabila de fiecare data.

• Preocuparile femeii 1 variaza, dar toate duc la un sens comun, fiindca scopul este acelasi: de a arata cat mai bine posibil. Astfel, se naste competitia in a poseda cat mai multe “calitati”. De aici, femeile recurg la diferite metode pentru a obtine aceste “calitati” –care, nu sunt oferite de catre Mama Natura; unele vor sa isi schimbe forma nasului, altele doresc sa isi mareasca sanii sau marimea buzelor, iar majoritatea vor sa isi schimbe culoarea parului sau a ochilor.

• Cu trecerea timpului, moravurile au luat amploare deoarece femeilor li s-au permis lucrurile care sunt permise si azi. Astfel, femeia a incetat sa isi mai refuleze toate nedreptatile suferite de-a lungul timpului, si a inceput sa “isi traiasca viata”, riscand sa devina libertina. Dar, atentie! Femeia a fost dintotdeauna libertina, doar ca in trecut, ea nu putea sa isi manifeste dorinta de a incalca regulile, temandu-se a nu fi judecata gresit –in sens propriu, dar si in sens figurativ. Cum societatea contemporana permite aproape totul, din femeia timida, misterioasa si plina de sarm, a renascut parca, asemenea unui monstru, femeia nepasatoare care nu ascunde nimic si care se comporta fara a-i fi teama de ceea ce ar spune oamenii din jurul sau.

• Femeia 1 incearca sa domine barbatii, dintr-un sentiment de inferioritate. Ea isi duce uneori, orgoliul pana la capat si e in stare sa puna capat unei relatii doar pentru ca barbatul i-a demonstrat ca ii este superior. Barbatul ii este superior femeii, el, prin natura sa este rational, iar femeile superioare barbatilor sunt rare, pentru ca nu exista multe femei care pot gandi cu altceva inafara de suflet. Ori, de multe ori a gandi cu sufletul inseamna a fi imoral.


Celalalt model este cel al femeii complexate, neatenta cu sine dar care incearca sa fie originala prin imbracaminte, timida si supusa barbatului.

• Femeia complexata, are tot timpul capul in pamant si este foarte grabita cand merge pe strada, pentru ca ii este frica si in acelasi timp rusine ca ceilalti o vor condamna. Merge atat de repede, incat atunci cand ajunge la destinatie, observa ca pulsul i-a crescut la 180 de batai pe minut. Se simte inferioara celorlalte femei si nu incearca sa valorifice ceea ce are ea.

• Femeia 2, cum o numesc, este adesea neglijenta in ceea ce priveste aspectul. Nu se machiaza, de cele mai multe ori isi tranteste o coada – care nu e nici macar de cal, sau un coc improvizat prins cu creioane, iar, in ceea ce priveste capitoul imbracaminte, incearca sa fie pe cat posibil, originala, nestiind de fapt ca tinzand spre unicitate, va ajunge in comun, adica exact de unde a pornit.

• In ceea ce priveste pudoarea, femeia noastra e pudica, -aparent, dar dupa ce consuma o bere, doua sau chiar trei, aceasta isi da drumul da gura, iar frustrarile i se revarsa din gura, ajungand la urechile barbatilor care incearca sa stea laoparte, deoarece sunt speriati. Iar de aici provine drama existentiala : “De ce nu ma intelege nimeni pe mine?”. Raspunsul este: daca ai fi mai atenta cu bautura, poate ai reusi sa te concentrezi sa nu dai in penibil.

• In dragoste, cand a dat peste El, femeia 2 este supusa total –daca nu partial; barbatului cu care isi imparte viata si timpul. Nu iese din cuvantul lui si isi da silinta sa nu il supere cu nimic. Ii ofera dragostea neconditionata, naiva fiind, pentru ca “dragostea ei” ii va frange inima odata si odata, lasand-o balta. Sfat: dragoste cu capul, nu cu inima.

Nu cred ca exista un prototip al femeii perfecte, la fel cum nu cred ca nu exista o femeie perfecta, indiferent ca are buze de Jolie sau picioare Ciuhulescu. Femeile au fost dintotdeauna femei, insa azi, ele au uitat sa mai fie femei.

joi, 6 mai 2010

Scrisul pe stomacul gol

Cineva ma sfatuia sa nu mai scriu "filosofeli", fiindca nu mi se potrivesc. Dar oare atunci, ce sa scriu...? Despre framantari interioare? Despre viata? Despre sistemul in care traim? Despre politicieni sau despre celebritati? Despre istoria realizata de catre ceilalti? Sa scriu "miorlaituri" ca mi-e greu sau ca mi-e dor de "vremurile apuse? Despre tot ceea ce scriu ceilalti? Scrisul pe stomacul gol e cel mai sincer, fiindca ca vine dinlauntru.

Totul in realitate e plictisitor si tot ceea ce vedem in realitate e inselator. Ceea ce vedem nu este ceea ce pare. Poti sa cumperi o haina de firma cu bani economisiti cu greu, pentru ca la final sa observi ca e "Made in China"; la fel de bine poti sa ai prieteni de care sa te servesti si care sa se serveasca si ei la randul lor de tine -asta e deja second hand. Acestea sunt dovezi ca totul e inselator in viata. Atunci, ce rost mai are sa scrii despre ea...? Oricum, s-ar putea ca prea putina lume sa fie interesata de ceea ce spui tu, iar cei interesati au intentii meschine.


Mie imi plac hainele frumoase si imi plac si oamenii frumosi, dar nu imi plac hainele "Made in China" la fel cum nu imi plac nici oamenii second hand. Si cred ca fiecare ar trebui sa incerce sa se fereasca de ele. De ce? Hainele fabricate in China pot fi de doua tipuri: unu la mana, haine fabricate din si cu material chinezesc, ceea ce e periculos pentru piele si doi la mana, exista firme mari care isi trimit propriile materiale pentru fabricare, pentru ca mana de lucru este mult mai ieftina. Pana la urma, o haina fabricata in China, este o "haina fabricata in China"...?

Eticheta ne pune de multe ori feste, la fel ca oamenii, carora le punem noi insine etichete, iar "oameni second hand" e o eticheta. Dar ce sunt oamenii second hand? Sunt oamenii pe care ii folosim o perioada de timp, si de care mai incolo nu mai avem nevoie. Asa simplu, ii aruncam la gunoi ca pe o haina cu o tesatura proasta. Acum, moda se schimba, la fel si oamenii. Dar oare nu mai avem nevoie de oamenii vechi, pe care chiar ii cunosteam? Nu mai avem nevoie de o bluza veche, fie ea si demodata, pentru a ne aminti cat de frumos a fost momentul in care am gasit-o si ce mult ne-a placut...? Din pacate, la fel se intampla si cu oamenii. Avem nevoie de ei un timp, dupa care ii punem frumos in dulap sau ii aruncam la gunoi.

Tot timpul va exista ceva nou care sa ne ia privirile, insa trebuie sa alegem cu grija intre nou si vechi, fiindca ceea ce e nou ar putea sa ne dezamageasca. De aceea, trebuie sa stim uneori sa ne limitam la ceea ce numim "vechi", fie ca e vorba de haine, fie ca e vorba de oameni. Cand alegem, trebuie sa avem stomacul gol.

miercuri, 21 aprilie 2010

Intalnirea cu "Ingerul blond"

Filosofia se pare ca a fost doar un capriciu de care m-am lasat. Cineva imi spunea ca "meseria" de filosof nu ma prinde si am ajuns sa ii dau dreptate. In fond, ce suntem noi? Doar niste simpli muritori de foame. Insa conteaza cu ce ne hranim atunci cand ne este foame. Am vazut ca unii oameni prefera sa isi dea ultimii banuti pe carti cumparate de la targuri, pentru ca foamea de cultura e mai mare decat foamea propriu-zisa.
Foamea mea pentru scris a pornit cam acum patru ani, cand abia intram in liceu... Se pare ca cineva m-a incurajat sa scriu, pentru ca dupa spusele sale, "scriam bine si frumos". In adevar, am dat dovada de multa imaginatie la acea vreme deoarece varsta era factorul inspirativ cel mai mare. Mai incolo, m-am apucat si de poezii. La inceput, scriam ce simteam; pe parcurs am vazut ca poezia trebuie sa aiba o forma, nu poate fi doar o zvacnire haotica a cuvintelor.

Imi placea si imi place sa scriu poezie. E cel mai usor mod de exprima ceea ce gandesti si ceea ce simti. De multe ori, ca sa nu ma las influentata, refuzam sa citesc poezii pentru ca astfel nu puteam sa imi gasesc stilul (nici acum nu cred ca il am). Incercam sa ma inspir din natura, din experienta, din discutii, lucruri ce imi erau de ajuns pentru a crea. Existau momente in care cuvintele imi veneau in minte, le notam si asteptam ca verusile sa se scrie singure prin cuvintele cumulate. Cand se adunau mai multe versuri deja, le puneam cap la cap si de cele mai multe ori o poezie lua timid viata.

De curand, am intalnit un poet. Il chema Nichita. Stanescu Nichita. Dupa citirea poeziei "Leoaica tanara,iubirea", am ramas cu un gust amar. Si nu din cauza ca totul e trecator, dupa cum vrea si poezia sa ilustreze, ci din cauza ca totul avea un aer atat de eminescian; totul suna atat de...romantic. Eu nu ma regaseam in poziile cu aer romantic, motiv pentru care evitam sa scriu astfel de poezii. Preferam sa ii pun romantismului o masca, transformandu-l in macabru.

Am citit volumul "Operele imperfecte" si am vazut ca Nichita nu inseamna doar romantism, melodicitate si refren. Am ajuns, cum s-ar spune, in "miezul problemei". Totul parea diferit acum; descoperisem un alt Nichita si ma temusem ca l-am judecat dupa "aparente". Am regretat enorm si am spus ca nu o sa mai judec fara sa stiu sau fara sa cunosc. Sau cel putin nu voi mai judeca Ingerii.

duminică, 14 februarie 2010

Oamenii, orasul, oribilul si ordinarul.

Este ciudat cum se incheie unele cicluri din viata ta. Ieri, abia implineai optsprezece ani si erai un adolescent disperat si frustrat; azi, esti un adolescent matur; dar maine, ce vei fi? Ai varsta de nouasprezece ani si nu stii daca trebuie sa te consideri un adolescent sau un om matur. Unii ar spune ca e doar o perioada dureroasa de cumpana si s-ar putea sa le dau dreptate, fiindca pe masura ce imbatranim, ne pierdem tot mai mult inocenta si ne lasam cufundati in rationalul inundat de irationalitate. Dar in acelasi timp, cu inaintarea in varsta ajungem sa redevenim aceleasi fiinte inocente de la inceputuri, iar incheierea unui ciclu poate insemna inceperea unui altuia.

E chiar ciudat cum se poate schimba gandirea omului in timp si ce ajunge omul sa faca din ea sau invers. Insasi maturizarea poate fi catalogata drept a fi "ciudata". De ce? Pentru ca nu iti dai seama cand anume, cum si mai ales in ce devii matur decat atunci cand esti pe deplin matur. Ori asta nu se aplica adolescentilor. Si atunci, adolescentul e preocupat de framantarile sale: se afla intr-un moment in care alege daca vrea sa paraseasca inocenta ori sa aleaga sa paseasca spre lumea rationalului.
De ce oare oamenii isi ascund acea farama care este de fapt si esenta lor? De ce isi reneaga natura de fiinte inocente? De ce toti vor sa fie fiare? Ei nu isi dau seama ca prin inocenta lor ar putea avea totul si aleg sa o ascunda din frica, lasitate, sentiment tipic omului.

Noi ne-am nascut fiinte inocente, prin urmare ar trebui sa fim inocenti. Insa omul pe masura ce imbatraneste, se degradeaza pe el insusi si ii dregradeaza si pe cei din jurul sau datorita degradarii sale. Atunci, lumea este plina de oameni degradati, iar oamenii inocenti sunt doar cei care traiesc in incubatoarele spitalelor. E chiar pacat, fiindca societatea schimba tot mai mult omul, iar nu invers. Ceea ce e mai rau, e ca omul nu incearca sa se impotriveasca, ci alege calea cea mai simpla dintre toate: obisnuinta. Dar el alege aceasta cale din cauza ca ii este frica; ii este frica sa lupte, ii este frica de esec si de suferinta. Neincercand, monotonia il va duce in pragul disperarii.

Si iata, cum adolescentul alege sa se aventureze cu inocenta pastrata in suflet si cu ratiunea in minte: societatea. Societatea va insemna totul de acum incolo pentru el; fiindca in societate s-a nascut, in societate traieste si tot in societate va pieri.
El nu stie daca e bine sau rau ce are de gand sa faca, fiindca el se afla intr-un moment de cumpana in care totul este posibil sau nu; nu stie daca trebuie sa simta ori sa gandeasca, sa spuna ori sa faca, sa iubeasca ori sa deteste. Societatea ii va oferi toate raspunsurile pe care el poate le cauta. Traind in societate, va putea intra in mintile si sufletele oamenilor. Astfel, ii va putea privi exact asa cum sunt ei: dezbracati de aparente. Societatea este un mister si in acelasi timp un paradox. Societatea este asa cum a conceput-o omul.