Poveste de Craciun

Ideea de a scrie această poveste, mi-a venit într-un mod ciudat. Eram în Piaţa Muzeului, într-o seară oarecare. Acolo, există un restaurant vienez de unde vin mirosuri ispititoare. Nu am fost niciodată în el, dar în momentul acela m-am gândit: oare cum ar simţi acel miros un om al străzii, un om care nu are ce mâncă şi care locuieşte în stradă...? Şi aşa a început totul...

            "Un domn îşi aruncase jumătate de ţigară pe strada pavată cu pietre mari. Unii oameni (cei ca mine) ar da orice pentru un chiştoc de ţigară, pentru nişte resturi de mâncare lăsate de alţi oameni pe terase, pentru o gură de apă curată, nu murdară. Mi-e dor să simt căldura unui cămin. Mi-e dor să simt o mângâiere caldă, să primesc o vorbă bună: mi-e dor să vorbesc. Vorbesc doar cu mine, mai mereu.

            În toţi anii ăştia în care am stat pe stradă, singurătatea mi-a fost cea mai bună tovarăşă. Mai veneau câinii la mine să îmi ceară mâncare, dar de unde...? Nici eu nu aveam. Vroiam să dau, dar nu aveam de unde. Înainte să ajung aici, mereu ofeream orice oamenilor. Chiar dacă erau străini, chiar dacă erau din familie, dădeam pâini, monede, haine, jucării... Nu m-a interesat niciodată dacă voi primi ceva în schimb. Cu toate astea, am ajuns unde am ajuns. Trăiesc cu şobolanii din canale, dulăii de sub poduri, cu porumbeii din parc, cu mulţimea care mă ocoleşte cu scârbă câteodată, care îmi oferă o monedă fără să înţeleg de ce.

            Acum stau vis-a-vis de un restaurant vienez şi simt cum vine un odor de carne de vită ce intră prin nas. Mirosul se strecoară drept în plămânii mei. Deja-i simt gustul. Era Crăciun când am mâncat ultima oară carne de vită. Era exact ca acum, doar că eram cu ei. Ei, care însemnau totul pentru mine. Ţin minte şi acum imaginea cu noi la masă, stând în căldură. O văd pe ea, cum îmi tăia zâmbind o felie de carne. "Mulţumesc frumos" şi ochii îmi erau plini de bucurie. Acela a fost ultimul Crăciun cu familia. Ce a urmat după, mi-e greu să povestesc chiar şi acum, după treisprezece ani de când nu i-am mai văzut.

            Încerc să mă împac cu ideea că voi muri singur. Toată viaţa mea am fost înconjurat de oameni, fie ei buni sau răi. Fiecare om are o intenţie, bună sau rea. Nu ştiu ce intenţie a avut cel mai bun prieten al meu, care m-a învăţat să joc la bursă. Am început să investesc la început, bani puţini, ce-i drept, într-o afacere cu vinuri româneşti. La început, am avut un imbold extrem de mare în ceea ce privea această afacere. Cu cât investeam mai mult, cu atât câştigăm mai mult. Cumpăram acţiuni, fără să îmi pese dacă ieşeam pe profit sau nu.

Nu pot să spun că eram o persoană cu bani extrem de mulţi, dar nici rău nu o duceam. Aveam ce să pun pe masă familiei şi dacă îmi cereau propriii mei copii un lucru, făceam orice ca ei să aibă acel lucru. După aproape un an în care intrasem în bursă, firma la care cumpărasem acţiuni ajunsese falimentară. Acest lucru s-a întâmplat din cauză că vinurile româneşti nu mai făceau faţă concurenţei. Vinuri din Franţa, din Spania şi chiar din Ungaria aveau un preţ foarte bun şi din punct de vedere calitativ, nu se puteau compara cu cele româneşti, care majoritatea erau pastilate. Chiar şi cele de prestigiu, după cum am ajuns să aflu.

La serviciu mă duceam din ce în ce mai rar, lucru ce m-a dus spre concediere. Mă bazam pe faptul că o să crească valoarea acţiunilor, fapt ce ar fi trebuit să îmi aducă bani. Nu a fost să fie aşa. În următoarele şase luni, am ajuns să nu mai am niciun ban, efectiv. Devenisem extrem de agresiv în comportament şi limbaj. Ea suferea mereu din cauză că ajunsesem în halul în care eram. În următoarele săptămâni, se mutase împreună cu mama ei, luându-mi copiii de lângă mine. În următoarele două luni am divorţat, iar ea plecase în Anglia, cu cine credeţi? Cu cel mai bun prieten al meu, care timpul acesta îi oferise confort sentimental şi se asigurase că nu suferă din cauza mea..."

Partea a doua o voi posta mâine…

Crãciun fericit tuturor! :)

15 lucruri pe care nu le faci pe strada

     Mereu mă uit la oameni pe stradă. Îmi place mult să stau, să mă uit la ei, să îi analizez, să mă gândesc...Oare ce o fi în capul lor? De multe ori mi-e dat să văd tot felul de lucruri mai puţin etice, unele scârboase, altele chiar şocante. Am făcut o listă de 15 situaţii pe care vă invit să le urmăriţi, să staţi să reflectaţi asupra lor şi de ce nu, să vă amuzaţi.

1. Nu scuipi(flegmezi)/fumezi

Nimănui nu cred că i-ar plăcea să calce într-o flegmă proaspăt scoasă din gura unui cocãlar sau a unui moş care nu deţine o batistă, pentru uzul igienic. Despre fumat...fumatul în public este interzis în spaţiile publice, în unele ţări. Am zis în unele ţări.

2. Să te faci că nu vezi lumea

E atât de neplăcut când cineva te vede, vrea să te salute, iar tu îi întorci spatele sau te uiţi în altă parte. Nimănui nu îi place ignoranţa. Cam asta se întâmplă în cazul în care ignori: eşti ignorat.

3. Nu mănânci seminţe pe stradã

 Seminţele sunt bogate în magneziu şi au un gust minunat. Da, ştim cu toţii asta. Dar mai ştim că nicio persoană care se aflã pe stadion nu vrea să îşi culeagă cojile de seminţe din cap, după ce meciul s-a terminat. Iar seminţe pe stradă...? No comment.

4. Nu te legi de străini (nu înjuri)

E atât de aiurea când muncitorii, în loc să îşi vadă de treabă -fiindcã pentru asta sunt plătiţi, ei fluieră după fete. Uneori dacă ele îi ignoră, se aleg şi cu câteva înjurături. Alt caz. Oricât de iritat ai fi de apariţia aceluiaşi cerşetor cu care te întâlneşti în fiecare zi, abţine-te să nu zici/să nu faci ceva ce ai putea regreta la urmã.

5. Nu bei/fumezi (alcool/marijuana)

Alcoolul e ceva...intim. Nu poţi să îţi scoţi sticla de rachiu în plină stradă şi să te apuci să tragi o duşcă. S-ar putea ca vecinul să îţi fure sticla şi să fugă cu ea. Recent, am auzit că în anumite ţări, dacă poliţistul te prinde cu alcool într-o doză (chiar dacă e pe terminate) te tratează cu o amendă usturătoare. Însă, dacă ai un joint cât China, poţi trece neobservat, fără să păţeşti nimic. Weed for the win!

6. Nu te scarpini în fund/la organele genitale (nu îţi scoţi chiloţii din fund în public/nu îţi tragi ciorapii pe stradă)

Ei bine, chiar nu poţi face nimic din ce am menţionat mai sus. Eventual, te poţi retrage într-un gang mai întunecat, unde nu te vede nimeni. Ştim, senzaţia e groaznicã.

7. Nu strănuţi fără să pui până la gură (sau batista)

De multe ori, am păţit să mă aflu în troleu şi că cineva să îşi verse mucoasa nazală pe mine. Ghiciţi ce s-a întâmplat? A doua zi m-am ales cu o virozã minunată! Încerc să mă abţin mereu de la strănutatul în public. Cine ştie ce sunete poţi scoate.

8. Nu fluieri pe stradã

E atât de revigorant să auzi pe cineva fluierând! Îţi dă senzaţia că eşti la ţară în pădure, la vânătoare sau admirând pajiştile, bovinele şi...da. Nu-i deloc frumos să fluieri.

9.  Nu mergi dezbrăcat pe stradă

Ar fi de preferat. Nişte cunoştinţe care s-au întors din America recent, mi-au spus că au văzut un om la costum cu servieta şi în boxeri. Dar era New York, nu România.

10.  Aşteaptă ca cel ce vine înspre tine să iasă, iar mai apoi intri tu (nu trânti/închide uşa în nas)

Urăsc mereu să se bage lumea în faţa mea. De aceea, când mă aflu în troleu, las toată ciurda grăbită să coboare iar mai apoi cobor eu. Oamenii ăştia...În plus, e cam aiurea să trânteşti uşa în faţa cuiva, nu? Asta numai dacă nu vrei să o faci intenţionat.

11.  Nu te machiezi în public (pentru asta există toaletele)

Ştiu că fetelor le place să fie îngrijite, unele scoţând oglindă şi în ore la şcoală sau la cursuri. Nu cred că o viitoare doamnă preşedinte ar dori să ajungă astfel: http://www.youtube.com/watch?v=xCtBxxXHAD4. Sau poate ar dori.

12.  Nu îţi faci nevoile în spaţiile publice (sau cel puţin nu cele mari)

O singură dată am păţit să am nevoie să fac ceva în public. Dar atunci era o situaţie între viaţă şi moarte. Nu recomand, poţi primi o amendă pe cât de mare, cât...nu mai zic nimic.

13.  Nu citi niciodată mergând

Mai am prostul obicei când îmi cumpăr revista în fiecare lună să o răsfoiesc pe stradă. Mai demult, am păţit să mă bat de oameni atunci când citeam. Nu recomand, mai ales dacă eşti fată şi eşti pe tocuri.

14.  Nu vorbeşti tare (la telefon) când eşti în locuri publice

Recent am auzit un om atât de dubios vorbind la telefon! Vorbea cu cineva pe care îl numea "şefu" şi îi spunea că de când şi-a luat geaca albă, se simte absolut confortabil; e un alt om, nou-nouţ!

15.  Nu faci lucru manual în public

Şocant sau nu, am păţit să văd oameni făcând asta în public. Făceam stânga împrejur şi mergeam înapoi de unde venisem. Oricum, s-ar putea ca persoanele varstine să facă infarct şi te poţi alege şi o cu amendă usturătoare).

     Acestea sunt doar câteva situaţii pe care le-am putea întâlni zilnic. Plăcut sau nu, dureros ori ba, ar trebui să le respectăm dacă vrem să fim respectaţi.

  Succes!

Prietenia dintre un baiat si o fata (II)

O prietenie bună, dar bună de tot, rezistă în timp. Se spune că o prietenie trece şi prin foc, dacă e necesar. Dacă schimbi o prietenie reuşită pe o dragoste ratată, rămâi fără ambele.

Când ai un prieten de sex opus de mulţi ani, ar fi anormal să schimbi unghiul de abordare. Există cazuri (ce-i drept, rare) în care doi prieteni, după îndelungaţi ani de prietenie, ajung la concluzia că nu se înţeleg cu nimeni altcineva aşa cum o fac între ei. Astfel, cei doi ajung la un consens, simultan. Cuvântul prietenie se transformă, aşadar. De preferat a fost întotdeauna sa păstrezi prietenia şi atât. Mai bine sacrifici sentimentele (inexistente) decât să perverteşti sensul cuvântului „prietenie”.

            Sa fii om, e lucru mare...

Camaraderia e din ce în ce mai rară în zilele noastre: de aceea ne-o dorim cu toţii atât de tare. O relaţie nu mai poate fi verificată decât dacă e supusă la anumiţi factori de tensiune şi la încercări. Dobitocii sacrifică prietenia din cauza dorinţei, nu pentru iubire; prietenul sau prietena sunt mai la îndemână şi mai accesibil(ă) decât un străin sau o străină care trebuie cucerit(ă). Toate acestea izvorăsc dintr-o nesiguranţă, care la rândul ei izvorăşte şi ea, din lene. Prietenia nu se poate comuta dintr-o dată, pe iubire; e mai degrabă invers: dacă ai avut noroc de o iubire adevărată dar în acelaşi timp reciprocă, ai noroc că ai găsit un prieten pe viaţă şi pe moarte. Când treci de la prietenie la iubire, au loc nişte schimbări care nu şi-ar avea locul şi rostul. În cele din urmă, dai camaraderia şi libertatea pe apartenenţă şi posesivitate.

            Iubirea şi prietenia au un lucru în comun: în primul rand, disponibilitatea fiecăruia de a lăsa de la sine când vine vorba de celălalt, de a renunta la dejunul cu familia, la somn, la o net sau o bere pentru că celălalt are nevoie chiar acum, şi de a o face cu inima uşoară, nu aşteptând vremea când va putea face reproşuri; în al doilea rând, revendică un sacrificiu identic: sunt, aparent nişte lucruri banale, dar foarte grele.

Casnicira ruinează iubirea...?

 Voltaire spunea: “le mariage c'est la mort de la passion” – oare aşa să fie...? Ideea e că nu căsniciile distrug iubiri, ci oamenii o fac, din diferite cauze: intervine rutina, obişnuinţa cu celălalt şi lipsa voinţei de a mai încerca mereu ceva nou împreună cu partenerul. Dar oare conştiinţa de a-l pierde celălalt? Cu ea ce facem? Ea se reactivează doar în momentele de cumpănă, când simţim ameninţarea: atunci începem să implorăm, să ne umilim, ba chiar să ameninţăm.

             

            Problema cu prieteniile nu se mai pune în zilele noastre: cu toţii suntem prieteni cu toată lumea, dar în acelaşi timp cu nimeni; cu toţii avem mulţi amici cu care să ieşim undeva, dar în realitate avem doar un prieten pe care ne putem baza; ştim multă lume, dar puţini ne cunosc cu adevărat; ne pasă prea mult de ceilalţi, dar nu ne pasă deloc de persoana noastră. Cel mai important e să fim prieteni cu noi înşine, înainte de toate. Restul, e can-can.

Prietenia dintre un baiat si o fata

Prieteni...sau... ?

Mereu mi-am spus că nu există o prietenie între un băiat şi o fată. Mereu am păţit să se îndrăgostească cel mai bun prieten de mine, iar eu să nu sesizez asta. De ce? Fiindcă mereu unul din cei doi va vrea, inevitabil, mai mult.

Niciodată nu vei şti cum să te uiţi la cel de lângă tine, fiindcă nu ştii cum vede el relaţia dintre voi doi. Ţie se poate să nu îţi placă deloc de prietenul tău cel mai bun, dar în schimb, poate el te place. Tu poate nu eşti atras fizic de prietena ta cea mai bună, însă ea ar fi curioasă cum e şi altfel decât cum e acum. Lucruri ca astea s-ar putea să strice o relaţie de prietenie. Lucruri mărunte, dar inevitabile. Şi încă o prietenie s-a mai dus fiindcă unul din ei a vrut mai mult..Prieteniile se strică din cauza orgoliului, când unul este refuzat fiindcă celălalt respinge sentimentele celuilalt. Desigur, sentimentele nu sunt rele, însă ele pot strica o prietenie de ani de zile dacă nu sunt bune.

 Panica apare când te uiţi cu alţi ochi la cel de lângă tine. Panica apare atunci când apar sentimentele. Atunci nu mai ştii cum să priveşti lucrurile. Descoperi tot mai mult persoana de lângă tine şi începi să te îndrăgosteşti. Da, te poţi îndrăgosti chiar şi fără nicio atingere, fără niciun sărut. Dacă s-ar întâmpla mai mult, prietenia s-ar duce pe apa sâmbetei- nimic nu va mai fi ca şi cum ar fi fost înainte. Prietenii se împacă şi iartă mai repede decât iubiţii, pentru că se cunosc mult mai bine, pentru că nu au ce să ascundă: ei sunt sinceri. În schimb, într-o relaţie, fiecare arată ceea ce vrea să vadă celălalt, dar mai ales, fiecare alege cât vrea să vadă celălalt.

”Prieteni cu beneficii”

Prieten înseamnă o persoană ataşată de altă persoană; prin beneficiu înţelegem un act de bunătate. Acum vine întrebarea: oare cineva care îţi respinge sentimentele şi care îţi cere să continui să ai o relaţie bazată 90% bazată pe sex, se încadrează în definiţia cuvântului “prieten”...? În ce fel îţi arată afecţiunea, respectul sau iubirea pe care prietenia le implică în mod incontestabil? Partea benefică stă doar în ideea de a face sex. Şi ce? Asta ar putea fi de ajuns? Probabil, în unele cazuri (pierdute).

           Două persoane devin prieteni cu beneficii pentru că îşi doresc şi pentru ca ei cred că vor obţine ceea ce vor fără să aibă de suferit. Asta în cazul bărbaţilor, fiindcă din punct de vedere sexual, bărbaţii nu se implică deloc când vine vorba de astfel de lucruri. Femeile nu sunt programate genetic pentru un asemenea aranjament. O femeie, oricât de mult şi-ar dori să creadă că poate face sex ca un bărbat, adevărul este că majoritatea femeilor nu pot separa sentimentele şi aşteptările de sex, asa cum fac barbaţii. Putem da vina pe biologie, dar ţine de instinctul feminin de a VREA o legătură specială cu partenerul ei. Deci, fie că ai avut un one night stand cu un străin, fie că faci sex cu colegul de serviciu fără ca ceilalţi să ştie, fie că vrei pur şi simplu (de fapt crezi că doar asta faci) să îţi îndeplineşti o nevoie fiziologică, nu vei putea face toate astea fără ca să nu te implici. Acele femei care fac sex ca bărbaţii sunt 1%, poate chiar mai puţin. Şi şi acelea au probabil mai mulţi hormoni masculini decât feminini.

            Totul se citeşte în privire. Privirea unei femei o poţi descifra doar uitându-te în ochii ei. Aşa îţi vei da seama ce simte cu adevărat în acel moment. Fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare încruntare a frunţii, fiecare vorbă ipocrită- toate acestea sunt uşor de sesizat, dar mai ales, amuzant de analizat, când privim dinafară. Până la urmă, dacă ajungem să facem ce am povestit mai sus, ne minţim pe noi înşine. Şi e mai grav să te minţi pe tine decât pe cel de lângă tine. 

P.S.: Mulţumesc prietenilor I. şi L. pentru discuţiile inspirative din seara asta.

Diplomatia si binele de azi

“Fă binele cu diplomaţie, căci nu-ţi închipui ce mult supără”, spunea marele gânditor Nicolae Iorga. Se pare că şi răul s-ar putea face tot cu diplomaţie. Să tratezi un mediocru cu diplomaţie. Doar aşa îl poţi face să simtă cât de mic şi de neînsemnat este el. Atunci ramâne întrebarea: violenţa este pentru cei puternici sau pentru cei slabi...? Răspunsul ar fi urmatorul: violenţa este folosită de cei puternici în braţ şi slabi în minte. Un prost nu ar putea fi diplomat niciodată.

Pentru a demonstra ca diplomaţia ia locul violenţei, am pus următoarea întrebare câtorva oameni: „Dacă ai fi pus să alegi între diplomaţie şi violenţă când cineva ţi-a făcut rău, ce ai alege?”. Majoritatea mi-au răspuns că ar alege diplomaţia în defavoarea violenţei, motivând că: “vorbitul frumos şi argumentele potrivite” sunt principala soluţie sau că “prin vorbe poţi reuşi să sensibilizezi o persoană”. Totuşi, unii au răspuns că ar folosi doar “violenţa verbală” sau că “depinde de cât rău a cauzat persoana”ori că “în unele situaţii extreme diplomaţia nu îşi mai are rostul”.

Unele guri spun că dacă nu primeşti respect nu trebuie să dai; alte guri spun că respectul trebuie impus sau câştigat. Dar oare dacă nu primeşti din partea celuilalt respect, merită să-l tratezi la fel sau din contră, să respecţi? Oamenii mari (nu în sens propriu) cred că respectă orice vietate. Puţini oameni pot respecta un om care a cauzat suferinţă şi rău. Puţini oameni sunt capabili în zilele noastre de iertare, dar mulţi oameni sunt în stare să distrugă fericirea altora.

Se spune că fericirea nu o clădeşti pe nefericirea altuia. Ei bine, mulţi sunt în stare să facă lucruri inimaginabile, din egoism. Unii sunt în stare să omoare pentru propria lor fericire; unii ar omorî pentru un gram de fericire. Nimeni nu mai vrea să facă bine în măsura în care nu primeşte nimic înapoi. Nimeni nu mai ajută pe nimeni fiindcă toata lumea caută să se ajute pe sine, înainte de toţi şi de toate.Toată lumea e pentru EL. Dacă aş spune că lumea devine din ce în ce mai rea, ar suna clişeic. Pot spune doar că oamenii au fost răi dintotdeauna, doar că acum există mai multe lucruri care îi facă mai răi, cum ar fi: puterea banului, libertatea de opinie/de a acţiona liber, abuzul de putere, puterea de a avea şi tot felul de drepturi pe care omul şi le-a câştigat odată cu trecerea timpului.

Toată lumea vorbeşte în termeni prea complicaţi care duc spre nicăieri. Oamenii nici nu mai ştiu ce caută: adevărul sau minciuna. De fapt, orice am face tot în marele Nicăieri ajungem, fie că vrem, fie că nu vrem. Ţine doar de acceptanţă.

Despre...muieri

         Problema e că fetele din ziua de astăzi sunt mai oportuniste şi mai impertinente ca niciodată. Dacă pe vremea bunicii fata era din calea afară de sfioasă şi înroşea când i se prezenta un flăcău sau pe vremea mamei fata mai avea o fărâmă de timiditate când era privită în ochi de către cineva, în secolul douăzeci şi unu fata merge la agăţat în club sau la mall. Nu tu horă de duminică, nu tu mers la bibliotecă. Ideea stă în felul următor: femeile au primit drepturi egale cu bărbatul şi au ştiut cum să profite de ele. Astăzi, femeia nu mai e sclava bărbatului, ci e mai degrabă invers.

         Femeile pot fi extrem de parşive (ca să nu folosim cuvântul sinonim). Îşi pot folosi instrumentul dintre cele două picioare pentru a ajunge pe sticlă, fiindcă unii bărbaţi sunt atât de fraieri încât se mulţumesc cu atât de puţin şi nu sunt în stare să judece omul după aptitudinile sale psihice, nu cele de natura comună. Iar dacă se află în televiziune un lucru ca acesta, femeia pozează în ipostaza de Maica Precista pentru ca propria-i glorie să nu se spulbere.

Cum mai pot fi parşive femeile...? O femeie nu este interesată dacă va strica o relaţie sau o căsnicie folosind bărbatul pentru propria ei satisfacţie sau pentru propriile ei scopuri. Femeia e în stare să calce pe cadavre pentru a obţine ceea ce vrea. Poate face asta din două motive: din răutate sau din orgoliu. Unele femei sunt atât de rele, încât nu suportă să vadă alţi oameni fericiţi. Sunt cufundate atât de tare în propria lor mizerie emoţională, încât încearcă să distrugă fericirea altora. Fericirea nu poate fi stricată prin asemenea lucruri; poate fi doar întărită. Cine strică fericirea altuia, strică propria lui fericire.

Orgoliul femeii poate fi mai mare ca orgoliul bărbatului. Dacă o femeie vrea să obţină ceva, nu se va lăsa până nu va obţine acel ceva. Unele femei sunt extrem de încăpăţânate (de cele mai multe ori în sens prostesc). Femeile pot fi rănite extrem de uşor. Trebuie doar să ştii cum să o faci. Femeile sunt nişte... Fiecare femeie e aşa într-un fel sau altul, direct sau indirect; şi asta vă spune o femeie, ca voi toate.

Aspectul fizic (?)

Oamenii îşi schimbă aspectul din două motive. Primul se referă la o criză de identitate individuală, din nevoia de a se localiza cumva, de a te defini şi delimita de ceilalţi ca individ. De fapt, individul nu se autodefineşte ca persoană, ci aderă la o definiţie colectivă, de masă. Individul îşi construieşte o falsă identitate din părţi emblematice ale grupului. Al doilea motiv se referă la definirea prin "ce am" atunci când "ce sunt" egal cu zero.

Orice individ agresiv cere de fapt ajutor. Orice comportament agresiv, de la ostentaţie la violenţă, este un strigăt de disperare, chiar dacă este inconştient. Ce motive de agresiune sau ostentaţie ar avea un om perfect echilibrat, mulţumit de sine însuşi şi căruia nu-i lipseşte nimic? Ostentaţia, până la urmă, e o reacţie de frică. Spre exemplu, individul hiperagresiv se teme de fapt că nu pare destul de bărbat, superfardata, că nu e băgată în seamă ca femeie, oricine vorbeşte strident, râde ascuţit sau are gesturi mult prea largi, trăieşte sau a trăit frica de a trece neobservat ori i s-a spus în copilărie "n-o să fii nimic, niciodată".

De ce vrem să atragem mereu atenţia cu ceva anume? Pentru că suntem prea mici sau pentru că acesta e felul nostru de a fi...? Ne tatuăm, ne vopsim, ne găurim diferite părţi ale corpului pentru că aşa vrem noi sau pentru că aşa ne adaptăm mai uşor mediului din care provenim? Toate aceste lucruri pentru ce...? Pentru că suntem neînsemnaţi din punct de vedere spiritual şi vrem să accentuăm acest lucru prin partea fizică.

În cele din urmă, vrem nu vrem, aspectul fizic defineşte o persoană la prima vedere. Nimeni nu va fi interesat de ceea ce gândim sau de ceea ce spunem atât timp cât arătăm bine. În zilele noastre, aspectul fizic e valorificat mai mult decât valorile spirituale sau culturale pe care le are un om. Dar oare mai există oameni printre atâţia monştri...?

(Mulţumiri lui A.B. pentru discuţia avută)

Distrugatorii de fericire

Ai văzut vreodată un om fericit? Sau mai bine spus, ai gustat vreodată chiar tu însuţi fericirea? Oare de ce sunt oamenii fericiţi şi oare ce anume îi face pe nefericiţi să stârpească fericirea fericiţilor?

Se spune că fericirea nu durează mult. Fericirea este clipa. Clipele sunt fericirea că vrem, că nu vrem. Fericirea constantă nu există -doar nebunii sunt fericiţi tot timpul. Nici măcar îndrăgostiţii nu sunt fericiţi tot timpul, fiindcă se mai ceartă. Oricum treaba cu îndrăgostitul e relativă, fiindcă dacă iubeşti nu înseamnă ca eşti şi fericit. Iubirea înseamnă mai mult suferinţă, iar suferinţa există prin fericire, oarecum.

Mereu când suntem fericiţi intervin anumiţi factori care perturbă fericirea. Mereu când credem că am atins culmile fericirii, ceva sau cineva ne coboară cu picioarele înapoi pe pământ şi ne aminteşte că fericirea nu-i uşoară; pentru a fi fericit, trebuie să faci anumite compromisuri. Cel mai mare compromis pe care îl faci pentru a fi fericit, e cel cu tine însuţi: până unde eşti dispus să mergi ca să fii fericit? Vrei fericire de moment sau fericire permanentă? (Am minţit, nu există fericire permanentă).

Ce satisfacţie au unii când îi văd pe ceilalţi suferind? Cât de mare poate fi răutatea omului şi cât de mică poate fi bunătatea lui? Esenţa omului este bună, doar că această fiinţă numită din întâmplare om, şi-a alterat-o. Şi-a alterat-o făcând tot felul de meschinării, mai mari sau mai urâte. Odată stricată, esenţa e pierdută; fiindcă omul, în loc să devină mai bun, devine mai rău cu sine şi cu cei din jurul său.

Putem iubi pe cineva fără să-i cunoaştem cu adevărat interiorul. Ceea ce pare, de multe ori nu-i ceea ce este. Intenţiile tuturor nu sunt bune, iar dacă cineva arată că ne vrea binele, asta nu înseamnă că îl vrea cu adevărat. S-ar putea sa vrea alterarea fericirii noastre, fără ca noi să ne dăm seama. De ce să vrea cineva asta...? Pentru propria-i fericire. Oamenii sunt nişte egoişti, iar cei buni sunt luaţi drept proşti şi idioţi de către cei egoişti. Mulţi vor să facă bine, iar tot mai mulţi vor să facă rău.

Trăim într-o lume a egoiştilor şi trebuie să ne obişnuim cu asta. Fericirea nu există. Dar farmecul stă în faptul că fiecare din noi o cautăm. Unii din noi cred că au găsit-o, alţii încă mai sapă după ea...

Ca la 20

            În acest post, ego-ul meu o să se reverse într-o scriitură mai neobiectivă, cu toate că prefer obiectivismul în defavoarea subiectivismului. Acum o să ziceţi că şi oamenii obiectivi sunt subiectivi. Da, aşa şi e. Dar nu atât de subiectivi pe cât sunt cei subiectivi.

            E atât de enervant ca lumea să te întrebe în fiecare an „Cum te simţi la vârsta asta?”. Cum naiba te-ai putea simti? Şi de ce naiba trebuie să fie frumoasă vârsta? Faptul că îmbătrâneşti în fiecare an ar trebui să fie un motiv de bucurie? Nu cred.

            Murim din momentul conceperii noastre. Creştem ca să murim. Murim spre a reînvia. E simplu, dar complicat. Întreaga noastră viaţă e o capodoperă a morţii. Ne străduim să facem atâtea lucruri în viaţă: să fim oameni de succes, să avem o familie, să avem mulţi, mulţi bani. Credem că aceste lucruri ne aduc fericirea, dar de fapt nu ne aduc decât mai multe probleme. Cu cât duci o viaţă mai simplă, cu atât ai conştiinţa mai curată; cu cât ai o viaţă mai plină-de-de-toate, cu atât e mai complicat.

            Viaţa noastră e atât de simplă, dar ne-o complicăm cu tot felul de frământări inutile, frământări, fără de care nu putem trăi. Viaţa noastră e atât de frumoasă, dar ne-o urâţim prin fapte mizere, faptele mizere ne transformă în morţi umblători, care nu mai merită să vadă lumina zilei sau să respire oxigenul din aer. Nu merităm absolut nimic la cât suntem de răi, şi totuşi ne rugăm să primim mai mult. Vrem să fim ca alţii dar nu izbutim să ne schimbăm pe noi înşine. Copiem caractere fără să ne dăm seama. Le copiem şi devenim un singur creier, acelaşi suflet searbăd.

            Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai puţin căutaţi. Lumea uită de noi. Unii nu mai au timp nici să-şi aducă aminte de ei. Nici noi nu ne mai aducem aminte de noi, cu timpul. Şi tu, ce-ţi doreşti de ziua ta?

Adevaruri neacceptate

În viaţă, sunt unele lucruri pe care nu vrem să le acceptăm nicicum. Ne amăgim de fiecare dată că va fi altfel, când de fapt, ne avântăm în aceeaşi poveste în care am mai fost de atâtea ori... Să fie doar lamentarea, sau să fie firesc...?

Nu există dragoste adevărată. Dragostea e doar o stare, nu un sentiment. Dragostea e o beţie şi cei care scriu şi cântă despre ea sunt beţi. Dragostea poate avea acelaşi gust ca vinul: dulce sau amar.

Nu există un ideal în ceea ce priveşte o persoană. Toţi suntem urâţi şi frumoşi în feluri diferite, doar că nu vedem asta. Cei urâţi sunt complexaţi din cauză că sunt urâţi, iar cei frumoşi sunt prea plini de ei fiindcă sunt frumoşi.

Nu există sinceritate totală. Chiar şi cele mai apropiate persoane ne ascund lucruri şi lucruri. Chiar şi cele mai importante persoane ne mint uneori, doar că nu ne dăm seama noi. Ori suntem atât de naivi încât să trecem peste asta.

Nu există prieteni adevăraţi. Prietenii sunt doar nişte instrumente auxiliare de care ne folosim când avem nevoie. Nu există prietenie fără interese, iar dacă există, înseamnă că ambele persoane sunt dezinteresate total.

Nu există prietenie între un băiat şi o fată. Există doar o tensiune sexuală nerezolvată (sau rezolvată, depinde de caz).

Nu există om care nu s-a umilit măcar o singură dată în viaţă. Cei care se umilesc au întotdeauna câştig de cauză. Cei drepţi vor pierde întotdeauna.

Nu există om care să nu fi suferit vreodată. Cea mai dureroasă suferinţă e cea în singurătate, fiindcă realizăm de fapt că ne naştem şi murim singuri. Suferinţa în doi e de fapt suferinţa fiecare pentru fiecare. Eu sufăr pentru mine, nu pentru tine. Sufăr fiindcă am fost rănit, nu pentru că te iubesc. Sufăr fiindcă nu vreau să sufăr.

Nu există niciun ajutor util din partea celorlalţi. Fiecare om îşi urmăreşte propriile interese. Fiecare aşteaptă alt ajutor în favoarea ajutorului oferit. Nimeni nu ne poate ajuta mai bine decât ne putem ajuta noi înşine.

Nu există fericire fără ca aceasta să depindă de cineva. Fericirea depinde de lucruri şi de oameni, nu de noi. Fericirea e o stare pe care o avem când ne bucurăm de anumite lucruri sau de anumite persoane. Cum apare fericirea? Spontan, ca şi depresia.

Nu există nimic. Nici noi nu existăm, doar avem impresia că suntem. Suntem morţi vii, vii morţi. Murim când ne naştem. În fiecare an, adăugăm un an la moartea noastră, nu la viaţa noastră; doar că nu conştientizăm acest lucru.

Bilant 2010

La finele anului 2006, spuneam că nu îmi doresc nimic pe plan material. Ceream înţelepciune şi reuşită pe plan sentimental. Mai vroiam să devin un om mai bun, deschis, înţelegător, cald. În 2007, am realizat că din 14 persoane, cele mai importante, doar 5 au rămas alături de mine, restul fiind can-can. În 2008, am început să mă descopăr şi să văd cine sunt cu adevărat. Şi cum altfel, decât prin raportare la ceilalţi...? 2009 a însemnat sfârşitul adolescenţei. A fost un an plin de frământări şi inspiraţie.

În sfârşit, anul 2010, despre care vorbim. A fost un an plin. Poate chiar prea plin. A fost un an al reflexivităţii şi al noului. Locuri, oameni, culturi, societăţi. Din 2010 am rămas cu multe amintiri frumoase, locuri în care vreau să mă reîntorc, oameni cu care nu o să mă mai întâlnesc aşa de des, oameni cu care o să mă întâlnesc des (că vreau că nu), speranţă şi mai puţine vise, că se năruiesc. Dacă în 2006 spuneam că banul nu-i aşa de important, acum realizez că trebuie, chiar de nu trebuie. Oare oamenii din preistorie aveau şi ei bani? Că ăştia de acum toţi vor să aibă (românii). 

Cică banii îţi transformă visele în realitate. Poate că aşa o fi. Mă uit adesea la oamenii străzii şi mă întreb ce simt ei. Oare ei mai au nevoie cu atâta ardoare de bani...? Oare noi de ce ne dorim atât de mult banii...? Iar mai ales, de ce atunci când îi obţinem realizăm cât de nefericiţi suntem? Fiindcă uităm de noi, de aia. Puterea banului transformă minţi şi suflete, transformă omul complet, iar el nici nu îşi dă seama de asta. Nu numai un om prost poate fi transformat de avuţii. Şi oamenii deştepţi pot fi transformaţi, mult mai urât! Aceştia vor vrea să îi înmulţească, să aibă cât mai mult. Când vor da faliment, îşi vor pune ştreangul sau vor ajunge în stradă. Vor ajunge oameni ai străzii. 

Câteodată nu ne vine să credem cum au trecut anii... Ne uităm peste poze, peste scrisori, peste albume, peste dedicaţiile primite în cărţi şi zâmbim cu nostalgie şi cu drag. Ne uităm în oglindă şi nu ne mai recunoaştem chipurile. Ne uităm la ceilalţi, nu-i mai recunoaştem nici pe ei. Ne uităm în minţile noastre, gândirea s-a schimbat; ne uităm în sufletele noastre, observăm că au rămas la fel, dar încărcate cu mai multe amintiri.