La finele anului 2006, spuneam că nu îmi doresc nimic pe plan material. Ceream înţelepciune şi reuşită pe plan sentimental. Mai vroiam să devin un om mai bun, deschis, înţelegător, cald. În 2007, am realizat că din 14 persoane, cele mai importante, doar 5 au rămas alături de mine, restul fiind can-can. În 2008, am început să mă descopăr şi să văd cine sunt cu adevărat. Şi cum altfel, decât prin raportare la ceilalţi...? 2009 a însemnat sfârşitul adolescenţei. A fost un an plin de frământări şi inspiraţie.
În sfârşit, anul 2010, despre care vorbim. A fost un an plin. Poate chiar prea plin. A fost un an al reflexivităţii şi al noului. Locuri, oameni, culturi, societăţi. Din 2010 am rămas cu multe amintiri frumoase, locuri în care vreau să mă reîntorc, oameni cu care nu o să mă mai întâlnesc aşa de des, oameni cu care o să mă întâlnesc des (că vreau că nu), speranţă şi mai puţine vise, că se năruiesc. Dacă în 2006 spuneam că banul nu-i aşa de important, acum realizez că trebuie, chiar de nu trebuie. Oare oamenii din preistorie aveau şi ei bani? Că ăştia de acum toţi vor să aibă (românii).
Cică banii îţi transformă visele în realitate. Poate că aşa o fi. Mă uit adesea la oamenii străzii şi mă întreb ce simt ei. Oare ei mai au nevoie cu atâta ardoare de bani...? Oare noi de ce ne dorim atât de mult banii...? Iar mai ales, de ce atunci când îi obţinem realizăm cât de nefericiţi suntem? Fiindcă uităm de noi, de aia. Puterea banului transformă minţi şi suflete, transformă omul complet, iar el nici nu îşi dă seama de asta. Nu numai un om prost poate fi transformat de avuţii. Şi oamenii deştepţi pot fi transformaţi, mult mai urât! Aceştia vor vrea să îi înmulţească, să aibă cât mai mult. Când vor da faliment, îşi vor pune ştreangul sau vor ajunge în stradă. Vor ajunge oameni ai străzii.
Câteodată nu ne vine să credem cum au trecut anii... Ne uităm peste poze, peste scrisori, peste albume, peste dedicaţiile primite în cărţi şi zâmbim cu nostalgie şi cu drag. Ne uităm în oglindă şi nu ne mai recunoaştem chipurile. Ne uităm la ceilalţi, nu-i mai recunoaştem nici pe ei. Ne uităm în minţile noastre, gândirea s-a schimbat; ne uităm în sufletele noastre, observăm că au rămas la fel, dar încărcate cu mai multe amintiri.
