La finele anului 2006, spuneam că nu îmi doresc nimic pe plan material. Ceream înţelepciune şi reuşită pe plan sentimental. Mai vroiam să devin un om mai bun, deschis, înţelegător, cald. În 2007, am realizat că din 14 persoane, cele mai importante, doar 5 au rămas alături de mine, restul fiind can-can. În 2008, am început să mă descopăr şi să văd cine sunt cu adevărat. Şi cum altfel, decât prin raportare la ceilalţi...? 2009 a însemnat sfârşitul adolescenţei. A fost un an plin de frământări şi inspiraţie.
În sfârşit, anul 2010, despre care vorbim. A fost un an plin. Poate chiar prea plin. A fost un an al reflexivităţii şi al noului. Locuri, oameni, culturi, societăţi. Din 2010 am rămas cu multe amintiri frumoase, locuri în care vreau să mă reîntorc, oameni cu care nu o să mă mai întâlnesc aşa de des, oameni cu care o să mă întâlnesc des (că vreau că nu), speranţă şi mai puţine vise, că se năruiesc. Dacă în 2006 spuneam că banul nu-i aşa de important, acum realizez că trebuie, chiar de nu trebuie. Oare oamenii din preistorie aveau şi ei bani? Că ăştia de acum toţi vor să aibă (românii).
Cică banii îţi transformă visele în realitate. Poate că aşa o fi. Mă uit adesea la oamenii străzii şi mă întreb ce simt ei. Oare ei mai au nevoie cu atâta ardoare de bani...? Oare noi de ce ne dorim atât de mult banii...? Iar mai ales, de ce atunci când îi obţinem realizăm cât de nefericiţi suntem? Fiindcă uităm de noi, de aia. Puterea banului transformă minţi şi suflete, transformă omul complet, iar el nici nu îşi dă seama de asta. Nu numai un om prost poate fi transformat de avuţii. Şi oamenii deştepţi pot fi transformaţi, mult mai urât! Aceştia vor vrea să îi înmulţească, să aibă cât mai mult. Când vor da faliment, îşi vor pune ştreangul sau vor ajunge în stradă. Vor ajunge oameni ai străzii.
Câteodată nu ne vine să credem cum au trecut anii... Ne uităm peste poze, peste scrisori, peste albume, peste dedicaţiile primite în cărţi şi zâmbim cu nostalgie şi cu drag. Ne uităm în oglindă şi nu ne mai recunoaştem chipurile. Ne uităm la ceilalţi, nu-i mai recunoaştem nici pe ei. Ne uităm în minţile noastre, gândirea s-a schimbat; ne uităm în sufletele noastre, observăm că au rămas la fel, dar încărcate cu mai multe amintiri.
Un nou an perfect sa ai!
RăspundețiȘtergere@ Amelian Pop: Mulţumim, la fel!
RăspundețiȘtergereBilant? Acuma vad ca toti faceti bilanturi pe 2010...de cand va pricepeti voi la contabilitate?:))
RăspundețiȘtergere@ Albert: Ne pricepem, nu ne pricepem... Important e că încercăm măcar! :))
RăspundețiȘtergereUite cum văd eu lucrurile astea:
RăspundețiȘtergere- da, oamenii din preistorie doreau şi ei bani. Dovada: România e plină de vânători de bani, şi asta ne-a adus înapoi în preistorie, în raport cu Europa.
- Da, banii îţi transformă visele în realitate. Inclusiv pe cele pe care, de obicei, le numim coşmaruri. Câştigi la loterie, tre' să fugi din ţară, schimbat nume, făcut operaţii estetice şi trăit tot restul vieţii şi groaza că-ţi va răpi careva copiii cerând drept recompensă sume pe care deja le-ai cheltuit.
- Da, şi pe inteligenţi banul brusc şi mult îi poate transforma în monştri în obsedaţi, psihopaţi şi inamici publici, pentru că influenţa lui malformantă nu cu mintea are treabă, ci cu sufletul, cu moralitatea, cu calitatea umană. Nu din inteligent devii rău, ci din bun. Nu din deştept devii zgârcit, arogant sau opac la suferinţa altora, ci din generos. Aici nu erudiţia te apără, ci cultura sufletească. Banul nu corupe, nici puterea, cum se zice; ele doar dau posibilităţi de manifestare unor predispoziţii negative deja existente, dar pe care sărăcia le-a ţinut în stază, limitându-le câmpul de manifestare.
- Nu, e cam devreme să te gândeşti acum la cum au trecut anii şi ţi-au schimbat chipul. Lasă asta să te sperie abia când fiecare săptămână îţi va aduce un rid în plus, ba nici atunci. Există urme ale timpului (şi cicatrici ale războaielor interioare) care înnobilează un portret. Şi-apoi, poţi îmbătrâni de pe-acum, dacă ţii neapărat, sau poţi muri în plină tinereţe, la o sută de ani. Ceea ce-ţi şi doresc.
@ Graphite: Deci omul a avut banul dintotdeauna. Cât despre privitul în oglindă, cred că ne urâţim tot mai mult chipul cu cât ne urâţim mai tare sufletul.
RăspundețiȘtergereAşa zic şi eu. E în primul rând o treabă de atitudine. Poţi considera că liceul a fost zenitul vieţii tale - şi de-acolo totul o ia în jos. Sau că ascensiunea nu are nici capăt în spaţiu, nici terminus în timp, nici limite în tine. Şi, în ambele cazuri, atitudinea îţi determină parcursul întregii vieţi. Alegerea, deci, e întotdeauna a noastră, şi refuzul de a ne gândi la asta e în fapt o alegere.
RăspundețiȘtergereCăt despre urâţenie, zic că e o chestiune de percepţie şi interpretare. Altfel cum s-ar explica urâţii cu suflet frumos, echilibraţi şi împăcaţi cu sine, sau frumoşii la chip, schilozi, infirmi ori monstruoşi la minte şi la suflet?
Viaţa e o întreagă ascensiune şi decădere. Există momente când omul se înalţă sau când coboară.
RăspundețiȘtergereSau din contră, urâţii sunt sluţi şi la minte şi la suflet, iar cei frumoşi sunt frumoşi şi la minte, şi la suflet, si la trup.
Asta ţine de o viziune oarecum simplistă, anume că interiorul şi exteriorul trebuie să fie în mod natural concordante. Probabil că în Vârsta de Aur aşa şi era; chiar şi în discuţia asta am preferat să consider că asta e regula majoritară. De asta am abordat cazurile cosiderate atipice - deşi sunt destul de multe deja - cele în care exteriorul şi interiorul nu se oglindesc reciproc. Deşi trebuie să recunosc că singura formă de urâţenie definitivă pe care am întâlnit-o e dată de combinaţia dintre prostie şi aroganţă. Şi majoritar la fiinţe cu un aspect fizic plăcut, estetic vorbind. Ei, ăştia cum se încadrează în percepţia ta?
RăspundețiȘtergereCât despre povestea cu urcatul şi coborâtul, mă aştept din partea ta la mai mult decât truisme şi tautologii...
Sărut mîna !
RăspundețiȘtergereSecretul este să stăpîneşti tu banul , nu el să te conducă ,trebuie să vezi în ban un mijloc ce te va conduce la ţel . Stiu scestea deoarece banul este pentru mine o marfă ca oricare alta .
Sîntem în continuă transformare , fizică şi sufletească , aşa că nu putem imortaliza decît clipe , tot din cauza aceasta se schimbă şi relaţia cu cei din jur ,este normal aşa pentru că totul este într-o perpetuă mişcare .
Oamenii străzii sînt cei care au ieşit din angrenajul societăţii fie că au vrut , fie că au fost eliminaţi ( ţi-am mai spus eu , de mult de tot , că sîntem pregătiţi în scoală ,liceu , facultate ,...etc să devenim rotiţe obediente in sistemul societătii ).Ei nu mai au decît nevoi fizice ,în rest sînt liberi de orice obligatie .
Omul preistoric făcea troc , deci tot conştientiza valoarea unor lucruri sau servicii .
Din păcate trebuie să-ti iei locul în angrenaj dar te rog să incerci să rămîi aceiaş fată lucidă .
@ Bizonul: Într-o lume ca asta, e greu să rămâi lucid. Dar apreciez sfatul.
RăspundețiȘtergereE greu să rămâi lucid, e greu să rămâi aceiaş, până la urmă e greu şi să rămâi fată... Din fericire pentru încăpăţânaţi, numai ce e greu are farmec şi merită încercat. Gratuităţile nu mai aduc satisfacţii decât profitorilor, laşilor ş leneşilor. Din fericire, nu eşti printre ăştia.
RăspundețiȘtergere@ Graphite: Sper şi eu...
RăspundețiȘtergere