Ne gândim vreodată la viitor? Sau, mai bine spus, trece clipă în care să nu ne gândim la ce vom face peste treizeci de minute, o zi, o lună, un an...? Viitorul este o combinaţie a prezentului cu trecutul. De obicei, când ne gândim la viitor, facem comparaţii cu trecutul şi prezentul: "Acum cinci ani am avut o Dacie 1310, acum am o Dacie Logan, peste un an vreau o Dacie Duster" sau "Când aveam 15 ani, cel mai mult am stat cu o tipă 3 luni; acum, la 20 de ani, am stat un an; când voi avea în jur de 30 de ani, vreau să mă stabilizez într-o relaţie".
Indiferent că vorbim de lucruri materiale sau lucruri spirituale, idealul rămâne acelaşi: să avem o viaţă fără lipsuri şi cât mai bogată în plăceri, atât cantitativ cât si calitativ. Este de preferat să evităm sărăcia şi tristeţea. Aceste două lucruri, merg oarecum mână în mână. Oamenii săraci sunt deseori trişti, iar oamenii trişti sunt adesea oameni săraci. Însă, există oameni săraci care sunt fericiţi; există şi oameni bogaţi care nu sunt fericiţi. De multe ori, având lipsuri, învăţăm să preţuim ceea ce avem, nemaigândindu-ne la ce ne rezervă ziua de mâine. Ne bucurăm că îi avem pe cei dragi lângă noi, ne bucurăm că trăim, ne bucurăm că avem un cămin, ne bucurăm că prietenii sunt acolo când avem nevoie de ei, ne bucurăm de viaţă. Oamenii care nu au lipsuri, adeseori cei bogaţi, nu cunosc fericirea în adevăratul sens al cuvântului. Neavând lipsuri, uită de familie, uită de casă, uită de prieteni, uită de toate. Săracul va vrea întotdeauna banii bogatului, iar bogatul va vrea întotdeauna fericirea săracului.
În viaţă, nimeni nu ne va întreba dacă vrem sau nu vrem. Va trebui să alegem singuri, iar dacă ne vom lăsa influenţaţi, consecinţele vor fi vizibile la final. Nimeni nu ne va întreba "Ce vrei să devii?" sau "Vrei să iubeşti?". Sunt unele lucruri, care pur şi simplu vin de la sine şi nu mai ţin de alegerile noastre. Există momente fireşti în viaţă, când trebuie să ne resemnăm. Însă există şi momente în care ne mai putem permite să fim copii. Momentele în care iubim.
De-a lungul vieţii suntem supuşi unei mulţimi de presiuni, dintr-o mulţime de surse şi într-o mulţime de direcţii. Acestea ne marchează, indiferent dacă cedăm sau ne opunem. În moduri diferite, evident: pe unii îi ard, pe alţii îi umflă, sau îi uscă, îi scobesc sau îi chircesc, dar nimeni, absolut nimeni nu scapă fără cicatrice, indiferent ce decide.
RăspundețiȘtergereApoi, nu poţi fi niciodată sigur că ai luat vreodată o decizie în absenţa oricărei influenţe, sau că o decizie îţi aparţine în întregime. Suntem nu doar suma acţiunilor noastre, ci şi a deciziilor pe care le luăm şi, implicit, a cauzelor, efectelor şi presiunilor care ne influenţează. Iar efectele unei decizii se pot manifesta la intervale de ani de zile după momentul respectiv.
Aş aminti aici legenda lui Herakles, mai precis momentul în care, plecând în lume, ajuns la o răspântie, este abordat pe rând de Desfrânare şi de Virtute. Răspântia are, aparent, forma unui Y: o cale din care se desfac două, spre stânga şi spre dreapta. Simbolismul lui Y şi cel al direcţiilor sunt prea complexe pentru a putea fi expuse aici; ceea ce mi se pare semnificativ este însă că, de fapt, privite prin perspectiva consecinţelor, cele două căi nu merg spre stânga şi dreapta, ci una în sus şi cealaltă în jos. Dar asta e vizibil abia la momentul bilanţului.
Nu cred în resemnare, nu în forma în care o expui aici. Accept însă că dacă ai făcut tot posibilul într-o direcţie care contează pentru tine, şi n-a ieşit nimic, poţi spune "asta e" şi să renunţi. Dar numai, repet, DUPĂ ce ai încercat tot ce se putea. Renunţarea la capătul încercărilor eşuate nu e resemnare, ci schimbare de strategie. Dacă renunţi înainte de a încerca tot ce poţi, e laşitate.
Mai cred că dacă există vreun moment când putem şi trebuie să fim copii (nu în sensul naivităţii sau ignoranţei, ci al purităţii, inocenţei, încrederii şi sincerităţii), acela e MAI ALES atunci când iubim.
Frumoasă postare, încântătoare idei. Mai spune.