duminică, 30 ianuarie 2011

Ca la 20

            În acest post, ego-ul meu o să se reverse într-o scriitură mai neobiectivă, cu toate că prefer obiectivismul în defavoarea subiectivismului. Acum o să ziceţi că şi oamenii obiectivi sunt subiectivi. Da, aşa şi e. Dar nu atât de subiectivi pe cât sunt cei subiectivi.
            E atât de enervant ca lumea să te întrebe în fiecare an „Cum te simţi la vârsta asta?”. Cum naiba te-ai putea simti? Şi de ce naiba trebuie să fie frumoasă vârsta? Faptul că îmbătrâneşti în fiecare an ar trebui să fie un motiv de bucurie? Nu cred.
            Murim din momentul conceperii noastre. Creştem ca să murim. Murim spre a reînvia. E simplu, dar complicat. Întreaga noastră viaţă e o capodoperă a morţii. Ne străduim să facem atâtea lucruri în viaţă: să fim oameni de succes, să avem o familie, să avem mulţi, mulţi bani. Credem că aceste lucruri ne aduc fericirea, dar de fapt nu ne aduc decât mai multe probleme. Cu cât duci o viaţă mai simplă, cu atât ai conştiinţa mai curată; cu cât ai o viaţă mai plină-de-de-toate, cu atât e mai complicat.
            Viaţa noastră e atât de simplă, dar ne-o complicăm cu tot felul de frământări inutile, frământări, fără de care nu putem trăi. Viaţa noastră e atât de frumoasă, dar ne-o urâţim prin fapte mizere, faptele mizere ne transformă în morţi umblători, care nu mai merită să vadă lumina zilei sau să respire oxigenul din aer. Nu merităm absolut nimic la cât suntem de răi, şi totuşi ne rugăm să primim mai mult. Vrem să fim ca alţii dar nu izbutim să ne schimbăm pe noi înşine. Copiem caractere fără să ne dăm seama. Le copiem şi devenim un singur creier, acelaşi suflet searbăd.
            Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai puţin căutaţi. Lumea uită de noi. Unii nu mai au timp nici să-şi aducă aminte de ei. Nici noi nu ne mai aducem aminte de noi, cu timpul. Şi tu, ce-ţi doreşti de ziua ta?

9 comentarii:

  1. Nu eşti cam pesimistă ?(by the way, LA MULŢI ANI!) Nu îmbătrâneşti în fiecare an decât, să zicem, de la jumătatea vieţii încolo. Unii, nici măcar atunci.
    Pe de altă parte, jumătatea vieţii nu e aceeaşi la toată lumea. Dacă ţi-ai planificat, să zicem, să trăieşti 100 de ani, la 50 te poţi simţi ca intrând în cea mai haioasă parte a vieţii tale. Până acolo ţi-ai rezolvat trebile, ţi-ai făcut datoria faţă de patrie şi popor (în mare măsură), copiii, dacă ai, ţi-au crescut şi-şi văd de ale lor, aşa că n-ai decât să pleci în croazieră în jurul lumii. Ăsta e punctul de vedere occidental (aici intră şi japonezii, care sunt occidentalii Orientului).

    Pe de altă parte, daca ţi-a inoculat cineva o mizeră aşteptare de 60 de ani de viaţă, la 50 eşti deja mort - îţi mai rămân 10 ani ca să o afli şi tu. Ăsta e punctul de vedere românesc. Sedentarism, artrită, scleroză şi tot restul.

    Apoi, mai e categoria născută bătrână sau obosită, care-şi petrece restul vieţii păşind spre moarte. De-ăştia sunt peste tot.

    Ce vreau să spun e că vârsta e în primul rând o chestiune de atitudine. Mintea comandă, trupul se supune. Am un prieten chinez care la 84 de ani ar putea complexa orice român de 25. Da' ia să-l vadă "lumea bună" făcându-şi Tai Ch'i-ul dimineaţa la 6 şi exerciţiile de sabie seara, n-ar zice "tulai, Doamne, d-apoi la vârsta lui se ţine de scamatorii de-astea; om bătrân şi nu i-i ruşine?" ...De parcă am fi obligaţi printr-un soi de contract social să facem toţi acelaşi lucru, adică să ştim totul despre tot la 20 de ani, să obosim la 25, să gâfâim la 35 când ne ridicăm de pe scaun şi la 40 să stăm pe-acasă, că poate ne caută moartea şi nu se face să tragi chiulu'...

    Amicul meu Qin spune "sfârşitul ştie unde să mă caute. Dar nu vreau să-mi pară rău că nu m-am bucurat de viaţă până la capătul ultimului minut; că am avut ocazia să sar într-un picior sau să dau cu tifla şi n-am făcut-o. Asta ar fi tare trist..." şi râde.

    Cu spuneam, chestie de atitudine. Până la urmă noi alegem. Şi tu, Ale, şi tu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sărut mîna !
    Ai dreptate ,punem un preţ prea mare pe partea materială a vieţii şi uităm că marile capodopere ale gîndirii umane au fost realizate doar cu pîine şi apă ca hrană .

    RăspundețiȘtergere
  3. La noi e o mentalitate de tot...Rahanul. Dacă vrei să fii cumva, nu te lasa societatea. Dacă vrei să te exprimi liber, cineva îţi bagă pumnul în gură (încă s-a mai păstrat metoda asta). Tot timpul vor exista dumnezei mai mici care judecă şi care nu se uită la sine înainte de a judeca. E frustrant şi enervant în acelaşi timp.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ca un Facebook addicted.. dau "like" la comentariul lui Graphite :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mulţu', Josette, ştiam eu că marile minţi sfârşesc prin a se întâlni...
    Ale, mai e o regulă, apropo de pumni în gură şi lăsat să te exprimi: în otice loc şi timp al lumii, exploatarea, opresiunea sau îngrădirea cuiva nu a fost posibilă decât cu acodrul implicit al celui exploatat, oprimat sau îngrădit. Dacă nu te laşi, nu ţi-o poate face nimeni; cu riscul, evident, ca refuzul să fie dus până la limita ultimă - cazul oricărei răscoale individuale sau colective.
    Mentalitatea "de la noi" nu trebuie să devină "de la tine"; adică nu e obligatoriu, dar poate fi posibil. Ajunge ca, oricât de mult te-ai opune, să vină un moment în care să-ţi spui "of, gata; hai, bine, fie cum vreţi voi (lumea, societatea, moda, trend-ul, etc.)". Ăla e momentul în care te-au învins, şi au făcut-o cu acordul tău, în microsecunda aia în care ai cedat.
    Nimeni nu te poate enerva, nu te poate prost-dispune sau să-ţi strice ziua - o faci singur, în secunda în care accepţi să fii enervat sau să ţi se bulească buna dispoziţie. Într-adevăr, ei înving, dar TU le deschizi uşa. N-o face, şi n-or avea ce face.
    ...Like it, Josette?

    RăspundețiȘtergere
  6. Da. Eu deja uitasem şi de blogu' tău . Pentru ce să te bucuri că trec anii ? Cred că momentele de după naştere sunt ca şi alea dinainte de moarte , dacă stai bine să priveşti . Te caci şi te pişi pe tine , iar cei dragi , dacă-i ai , trebuie să te şteargă la kweur , iar pe unii îi prinde tinereţea spirituală mai târziu , pe când la alţii pare un snobism al vârstei . " Am 50 de ani , îmi târâie băşinile pas cu pas , dar eu mă simt tânăr şi am fluturi în stomac " . Cred că de la reumatism .

    RăspundețiȘtergere
  7. Am douăzeci de ani, şi deja mă simt ca o babă - atâta pot spune.

    RăspundețiȘtergere
  8. Da Grephite, ai mare dreptate... ne enervam singuri pentru ca cedam mult prea repede si spunem "ok, fie" fara sa ne zbatem sau sa ne sustinem punctul de vedere... si asta poate fi si unul dintre motive Ale, pentru care te simti o baba la 20 de ani. Chiar mi-e greu sa cred, sincer. Unde ti-e bucuria de a trai? Bucuria de a te plimba printre frunze uscate, de a privi stelele, de a tine pe cineva de mana, de a face un cadou, de a primi zambete, de a merge la un concert, de a te plimba cu ochelari de soare in centrul orasului sau de a petrece o noapte de povesti cu prietena cea mai buna... sunt atatea lucruri marunte care te fac sa simti viata din plin.

    Si eu am 20 de ani si nu exista zi sa nu rad in hohote. Sunt fericita, sunt in floarea varstei si ma bucur de ea. Ma bucur de lucrurile care ma inconjoara, nu spun nici in ruptul capului ca ma doare ceva si rad singura noaptea cand imi amintesc ce "nebunie" am facut peste zi sau acum ceva timp... si stiu ca toate intamplarile, aventurile(poti sa iei cuvantul asta in toate modurile posibile), petrecerile, concertele, tampeniile ce mi-au trecut prin cap sa le fac sau sa le spun... le adun. Le adun acolo intr-un sertar si pot sa ma bucur oricand de ele amintindu-mi. Nu-ti risipi viata, nu merita. Mama mea are 50 de ani si inca sare intr-o piata la stiu eu ce concerte, merge cu cortul, danseaza in jurul unui foc de tabara, sta noaptea cu mine in povesti cand vin acasa si dimineata la 6 se trezeste sa mearga la lucru... Dar nu se plange niciodata ca e obosita. Eu am sa iau tot timpul exemplu de la ea.

    Fa ceva care sa iti tina mintea ocupata si nu mai deschide usile de care vorbea mai sus Graphite.

    RăspundețiȘtergere
  9. Ei bine, mintea mea e ocupată mereu cu ceva. Doar că e ocupată cu lucruri care de fapt, nu sunt lucruri, ci sunt frământări. Iar de amintiri, ele rămân mereu acolo, undeva şi atât.

    RăspundețiȘtergere