Timpul a trecut în zbor. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de dimineţile când părinţii noştri ne lăsau la grădiniţa din cartier pentru că trebuiau să meargă la serviciu... Dar momentul în care am păşit pentru prima oară în şcoală? Vă mai amintiţi de gimnaziu, când stăteam pe hol pândindu-i pe profesori iar mai apoi fugeam repede în clasă, ca să nu fim prinşi? Dar de liceu vă mai amintiţi? Sigur că vă amintiţi!
Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.
După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...
Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.
Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.
Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.
Nu credeam că o să ajung la spusele altor oameni care suspinau după liceu, dar iată că am ajuns să scriu aici şi as vrea să vă dau un sfat: dragii mei foşti colegi, bucuraţi-vă cât mai puteţi de bucuriile sau chiar şi necazurile care vouă vi se par acum un chin. Vor veni şi altele mai rele, vă asigur! Lumea care se află dincolo de liceu este mult mai rea, mult mai dură, mult mai indiferentă.
