joi, 28 octombrie 2010

Ieri la gradinita, azi la facultate



Timpul a trecut în zbor. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de dimineţile când părinţii noştri ne lăsau la grădiniţa din cartier pentru că trebuiau să meargă la serviciu... Dar momentul în care am păşit pentru prima oară în şcoală? Vă mai amintiţi de gimnaziu, când stăteam pe hol pândindu-i pe profesori iar mai apoi fugeam repede în clasă, ca să nu fim prinşi? Dar de liceu vă mai amintiţi? Sigur că vă amintiţi!

         Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.

         După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...

       Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.

      Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.

      Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.

Nu credeam că o să ajung la spusele altor oameni care suspinau după liceu, dar iată că am ajuns să scriu aici şi as vrea să vă dau un sfat: dragii mei foşti colegi, bucuraţi-vă cât mai puteţi de bucuriile sau chiar şi necazurile care vouă vi se par acum un chin. Vor veni şi altele mai rele, vă asigur! Lumea care se află dincolo de liceu este mult mai rea, mult mai dură, mult mai indiferentă.

10 comentarii:

  1. ok...deci stiu ca eram unul din acei elevi, citez: când „cei trei elevi cuminţi”, dar ce sa zic, parca ar fi un rezumat al vietii mele...si cred ca nu numai..deci da...il recomand tuturor...mortal, empiric...koditzes..:>:>:> trotzdem

    RăspundețiȘtergere
  2. Koditez!!! Nu o să uit niciodată orele de germană... Pe Foxy, cum asculta J-Lo - Que hiciste...Fiecare oră, fiecare pauză era specială... Ce frumos! Şi ca să termin într-o atmosferă liceală, o să închei în stil Mede: Wuahahahaaaaaaa, ce miştoooo!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Impresionant..amintirea e cel mai valoros lucru care ramane in urma a tot ce inseamna "a fost odata"..

    RăspundețiȘtergere
  4. ce fain era cand faceam engleza cu findeiss:)) de ne punea sa cantam '' WENDE-YOHAAA '' la fiecare inceput de ora:))))) ce '' tru '' eram :))

    O MA GA!!( o my god - by inna ) ce au mai trecut aniii!!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Vai, nu îmi mai aminti! O mai văd prin Mănăştur, că acolo cred că stă! De faza cu Wende Yoha am şi uitat! :))

    RăspundețiȘtergere
  6. V-aş ruga să vă semnaţi, chiar de comentaţi "Anonim". Aşa ştiu şi eu cui răspund! :))

    RăspundețiȘtergere
  7. Ale:*:* ca bine zici sunt pur si simplu amintirile noastre, ale tuturor:D nostalgia timpului trecut si mai ales al copilariei noastre.

    Sincer, mi-e dor de momentele in care eram "copii cuminti" si spargeam geamuri si capuri:)), mi-e dor de jocurile copilariei, mi-e dor de semi(internat), mi-e dor sa o mai fraierim pe POXY, mi-e dor de sandwichul meu ala gigant pe care-l mancam in 2 ore:)), mi-e dor de certurile juvenile si atat de inocente, mi-e dor de serbarile de iarna si carnavalele de sfarsit de an, mi-e dor de tulnicul pe care il cumparam de la chiosc cu 2500 lei:)), mi-e dor de pauzele si orele petrecute in gradina scolii, locul nostru de ascuns, mi-e dor de TOT ceea ce insemna scoala:((
    Toate amintirile vor ramane mereu in gandurile noastre, bune si rele, ne vom aminti cu placere de ele, insa regret doar faptul ca nu am stiut sa profitam mai tare de anii copilariei noastre!

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Ralu: Când ne-am întâlnit vara asta cu tine şi cu Nadia, nu am crezut că mai aveai bileţelele din clasa a patra...Ce frumos a fost să retrăim pentru câteva clipe acele momente ale copilăriei...

    Fiecare părticică din viaţa noastră a avut farmecul ei...

    RăspundețiȘtergere
  9. ce cuminti eram noi pe atunci.. si amu nu ne mai sta capu numa la FU**T!! :))

    RăspundețiȘtergere