Ne gândim vreodată la viitor? Sau, mai bine spus, trece clipă în care să nu ne gândim la ce vom face peste treizeci de minute, o zi, o lună, un an...? Viitorul este o combinaţie a prezentului cu trecutul. De obicei, când ne gândim la viitor, facem comparaţii cu trecutul şi prezentul: "Acum cinci ani am avut o Dacie 1310, acum am o Dacie Logan, peste un an vreau o Dacie Duster" sau "Când aveam 15 ani, cel mai mult am stat cu o tipă 3 luni; acum, la 20 de ani, am stat un an; când voi avea în jur de 30 de ani, vreau să mă stabilizez într-o relaţie".
Indiferent că vorbim de lucruri materiale sau lucruri spirituale, idealul rămâne acelaşi: să avem o viaţă fără lipsuri şi cât mai bogată în plăceri, atât cantitativ cât si calitativ. Este de preferat să evităm sărăcia şi tristeţea. Aceste două lucruri, merg oarecum mână în mână. Oamenii săraci sunt deseori trişti, iar oamenii trişti sunt adesea oameni săraci. Însă, există oameni săraci care sunt fericiţi; există şi oameni bogaţi care nu sunt fericiţi. De multe ori, având lipsuri, învăţăm să preţuim ceea ce avem, nemaigândindu-ne la ce ne rezervă ziua de mâine. Ne bucurăm că îi avem pe cei dragi lângă noi, ne bucurăm că trăim, ne bucurăm că avem un cămin, ne bucurăm că prietenii sunt acolo când avem nevoie de ei, ne bucurăm de viaţă. Oamenii care nu au lipsuri, adeseori cei bogaţi, nu cunosc fericirea în adevăratul sens al cuvântului. Neavând lipsuri, uită de familie, uită de casă, uită de prieteni, uită de toate. Săracul va vrea întotdeauna banii bogatului, iar bogatul va vrea întotdeauna fericirea săracului.
În viaţă, nimeni nu ne va întreba dacă vrem sau nu vrem. Va trebui să alegem singuri, iar dacă ne vom lăsa influenţaţi, consecinţele vor fi vizibile la final. Nimeni nu ne va întreba "Ce vrei să devii?" sau "Vrei să iubeşti?". Sunt unele lucruri, care pur şi simplu vin de la sine şi nu mai ţin de alegerile noastre. Există momente fireşti în viaţă, când trebuie să ne resemnăm. Însă există şi momente în care ne mai putem permite să fim copii. Momentele în care iubim.
joi, 16 decembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Omul este un animal bolnav
Închide doi oameni într-o încăpere şi vei vedea că în mai puţin de o jumătate de oră vor începe să gândească la cum să se omoare unul pe celălalt. De ce? Fiindcă instinctul de apărare primează în faţa normelor civilizaţiei. Oamenii nu au fost dintotdeauna civilizaţi. Omul primitiv, aşa cum îl vedem noi, acţiona instinctual, în nevoia securităţii sale. Omul contemporan acţionează raţional, gândeşte înainte de a face o acţiune.
De multe ori, dacă stăm să gândim asupra unei decizii prea mult, luăm o decizie greşită. Însă, dacă suntem presaţi de anumiţi factori, tindem să acţionăm instinctual. Iar acţiunile instinctuale, care de multe ori sunt pentru propria protecţie, sunt corecte.
Cu cât ai mai multe variante spre rezolvarea unei probleme, cu atât mai mult, rezolvarea problemei va fi mai grea. Astfel, tindem să acţionăm raţional. Dacă există doar două variante spre rezolvarea problemei, acţiunea va fi strict instinctuală şi nu raţională. E ca şi cum ai alege: omori sau vrei să fii omorât?
De multe ori, oamenii aflaţi în această situaţie aleg prima variantă. Oameni, care poate în viaţa de zi cu zi nu s-ar gândi la omor sau la cauzele acestuia. Însă, tot ceea ce face rău omului este rău. Prin urmare, omul va stârpi răul sau se va lăsa mâncat de rău. De asemenea, când prada este mare, omul tinde să nu aibă încredere în ceilalţi, fiindcă cei ce-l înconjoară sunt vânătorii propriei lui prăzi. Acest lucru nu e ceva nou, e ceva primitiv.
Dacă închizi mai mulţi oameni într-o încăpere, după un anumit timp aceştia vor ajunge să recurgă la violenţă. Siguranţa proprie e mai presus decât orice normă statală sau divină. În acel moment, nu realizezi ceea ce faci; acţionezi din instinct. Acţionezi precum un animal. Un animal bolnav.
marți, 16 noiembrie 2010
Goana după... Aur
Când sunt atât de puţini bărbaţi pe metru pătrat, începe concurenţa între femei. De unde concurenţa? Inexplicabil. Gelozia femeilor în acest domeniu e inexplicabilă, dar totuşi se pot aduce câteva posibile argumente care să o susţină.
Nu vorbim de genţi, diamante sau cine are cel mai frumos chip; vorbim de bărbaţi. Indiferent că un bărbat e frumos sau urât, o concurenţă, întotdeauna va exista, indiferent dacă o femeie este singură sau nu. Vorbim de o invidie pentru calităţile bărbatului celeilalte femei. Spre exemplu: tipul popular, tipul bogat, tipul şmecheraş, tipul sportiv, ş.a.m.d. Dacă eşti cu un tip bogat, dar nu chiar atât de popular, automat ai vrea sa fii cu unul şi popular, dar şi bogat.
Goană după... Aur. Dorinţa nebănuită de a avea perfecţiunea, de a deţine totul. La fel cum bărbaţii visează la maşini scumpe, un nume important, la deţinerea multor firme, la fel şi femeile visează la bărbatul perfect. Însă, băbrbaţii sunt mul mai realişti; există puţini idealişti care încă mai speră să găsească femeia perfecta. Bărbatul perfect ar putea fi constituit din calităţile mai multor bărbaţi. Din această cauză, femeile care au lângă ele un bărbat frumos sau un bărbat respectuos; bărbatul lor nu deţine acele calităţi.
Bărbaţii pot invidia alţi bărbaţi nu pentru femeile lor, ci pentru statului social pe care îl are celălalt. Pentru bărbat, femeia este la fel: o donatoare de zestre şi o producătoare de copii. Şi nu îmi spuneţi că nu e adevărat, pentru că în fond, la asta se rezumă totul: supravieţuire şi reproducerea speciei.
Nu vorbim de genţi, diamante sau cine are cel mai frumos chip; vorbim de bărbaţi. Indiferent că un bărbat e frumos sau urât, o concurenţă, întotdeauna va exista, indiferent dacă o femeie este singură sau nu. Vorbim de o invidie pentru calităţile bărbatului celeilalte femei. Spre exemplu: tipul popular, tipul bogat, tipul şmecheraş, tipul sportiv, ş.a.m.d. Dacă eşti cu un tip bogat, dar nu chiar atât de popular, automat ai vrea sa fii cu unul şi popular, dar şi bogat.
Goană după... Aur. Dorinţa nebănuită de a avea perfecţiunea, de a deţine totul. La fel cum bărbaţii visează la maşini scumpe, un nume important, la deţinerea multor firme, la fel şi femeile visează la bărbatul perfect. Însă, băbrbaţii sunt mul mai realişti; există puţini idealişti care încă mai speră să găsească femeia perfecta. Bărbatul perfect ar putea fi constituit din calităţile mai multor bărbaţi. Din această cauză, femeile care au lângă ele un bărbat frumos sau un bărbat respectuos; bărbatul lor nu deţine acele calităţi.
Bărbaţii pot invidia alţi bărbaţi nu pentru femeile lor, ci pentru statului social pe care îl are celălalt. Pentru bărbat, femeia este la fel: o donatoare de zestre şi o producătoare de copii. Şi nu îmi spuneţi că nu e adevărat, pentru că în fond, la asta se rezumă totul: supravieţuire şi reproducerea speciei.
joi, 28 octombrie 2010
Ieri la gradinita, azi la facultate
Timpul a trecut în zbor. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de dimineţile când părinţii noştri ne lăsau la grădiniţa din cartier pentru că trebuiau să meargă la serviciu... Dar momentul în care am păşit pentru prima oară în şcoală? Vă mai amintiţi de gimnaziu, când stăteam pe hol pândindu-i pe profesori iar mai apoi fugeam repede în clasă, ca să nu fim prinşi? Dar de liceu vă mai amintiţi? Sigur că vă amintiţi!
Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.
După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...
Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.
Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.
Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.
Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.
După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...
Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.
Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.
Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.
Nu credeam că o să ajung la spusele altor oameni care suspinau după liceu, dar iată că am ajuns să scriu aici şi as vrea să vă dau un sfat: dragii mei foşti colegi, bucuraţi-vă cât mai puteţi de bucuriile sau chiar şi necazurile care vouă vi se par acum un chin. Vor veni şi altele mai rele, vă asigur! Lumea care se află dincolo de liceu este mult mai rea, mult mai dură, mult mai indiferentă.
vineri, 17 septembrie 2010
Despre genii
Sã cânţi din voce, la instrumente, sã scrii poezii dar şi prozã, sã reciţi şi sã citeşti, sã desenezi şi sã pictezi, sã fotografiezi, sã joci teatru sau sã aspiri chiar la a fi actor sau actriţã; oamenii au felurite îndeletniciri sau talente.
Fiecare om poate fi considerat propriul lui geniu; fie cã e vorba de prostie, fie cã e vorba de superinteligenţã. Chiar şi prostia poate fi consideratã un atu: unii pot fi geniali într-ale prostiei. Trebuie menţionat cã a fi nebun şi a fi prost, nu sunt întotdeauna sinonime. De pildã, un nebun poate fi genial fãrã ca sã fie considerat prost; însã un prost, niciodatã nu va fi considerat genial decât de cãtre cei care fac parte din categoria lui.
Dacã faci mai multe lucruri deodatã şi nu le duci la bun sfârşit, sau le sãvârşesti într-un mod mediocru, nu te poţi numi geniu. Genialitatea presupune crearea unor opere excepţionale, însã nu neaparat create de cãtre oameni excepţionali. Oameni mediocri pot crea opere excepţionale, aceştia fiind recunoscuţi drept genii mai încolo; de multe ori se întamplã ca atunci când geniile sunt în viaţã, sã nu li se acorde credit, importanţã. E ceva mai puţin obişnuit sau poate chiar foarte obişnuit pentru unii. Operele creatorilor de geniu devin valoroase doar dupã moartea acestora.
De multe ori, novicii, încearcã sã fure meserie de la oamenii de geniu. Aceste persoane, persoane parazitare, se ataşeazã de cei din urmã, pentru a rãzbi şi de ce nu, pentru a-şi întrece maestrul. Însã o creaţie fondatã pe o creaţie anterioarã îşi pierde validitatea şi totodatã, originalitatea. E foarte bine şi drept dacã vrei sã înveţi câte ceva de la cei mai buni; însã niciodatã nu trebuie sã te inspiri atât de tare, încât sã furi ideile unei opere. Specialiştii vor recunoaşte întotdeauna autenticitatea unei opere.
Snobism - îţi dai copilul la balet, la pian, la canto doar din snobism. Unii pãrinţi îşi forţeazã copiii sã facã lucruri pe care nu le-au făcut ei, dar nu şi copiii lor. Nu poţi sã obligi dacã nu existã har. Ce e mai rãu, e cã unii oameni îşi închipuie cã au talent –desi e puţin probabil sã aibã o înclinaţie adevaratã spre un anumit lucru şi persistã, persistã fãrã ca sã fie opriţi. Aceşti oameni sunt de neoprit şi deseori sunt şi încurajaţi în „talentul” lor. Dacã o persoanã obiectivã încearcã sã judece opera creatã de aceştia, va fi socotitã drept: „nechibzuitã”, „rautãcioasã” sau „zavistioasã”. Cei ce judecã drept, au fost consideraţi întotdeauna astfel de cãtre marea gloatã.
Fiecare om poate fi considerat propriul lui geniu; fie cã e vorba de prostie, fie cã e vorba de superinteligenţã. Chiar şi prostia poate fi consideratã un atu: unii pot fi geniali într-ale prostiei. Trebuie menţionat cã a fi nebun şi a fi prost, nu sunt întotdeauna sinonime. De pildã, un nebun poate fi genial fãrã ca sã fie considerat prost; însã un prost, niciodatã nu va fi considerat genial decât de cãtre cei care fac parte din categoria lui.
Dacã faci mai multe lucruri deodatã şi nu le duci la bun sfârşit, sau le sãvârşesti într-un mod mediocru, nu te poţi numi geniu. Genialitatea presupune crearea unor opere excepţionale, însã nu neaparat create de cãtre oameni excepţionali. Oameni mediocri pot crea opere excepţionale, aceştia fiind recunoscuţi drept genii mai încolo; de multe ori se întamplã ca atunci când geniile sunt în viaţã, sã nu li se acorde credit, importanţã. E ceva mai puţin obişnuit sau poate chiar foarte obişnuit pentru unii. Operele creatorilor de geniu devin valoroase doar dupã moartea acestora.
De multe ori, novicii, încearcã sã fure meserie de la oamenii de geniu. Aceste persoane, persoane parazitare, se ataşeazã de cei din urmã, pentru a rãzbi şi de ce nu, pentru a-şi întrece maestrul. Însã o creaţie fondatã pe o creaţie anterioarã îşi pierde validitatea şi totodatã, originalitatea. E foarte bine şi drept dacã vrei sã înveţi câte ceva de la cei mai buni; însã niciodatã nu trebuie sã te inspiri atât de tare, încât sã furi ideile unei opere. Specialiştii vor recunoaşte întotdeauna autenticitatea unei opere.
Snobism - îţi dai copilul la balet, la pian, la canto doar din snobism. Unii pãrinţi îşi forţeazã copiii sã facã lucruri pe care nu le-au făcut ei, dar nu şi copiii lor. Nu poţi sã obligi dacã nu existã har. Ce e mai rãu, e cã unii oameni îşi închipuie cã au talent –desi e puţin probabil sã aibã o înclinaţie adevaratã spre un anumit lucru şi persistã, persistã fãrã ca sã fie opriţi. Aceşti oameni sunt de neoprit şi deseori sunt şi încurajaţi în „talentul” lor. Dacã o persoanã obiectivã încearcã sã judece opera creatã de aceştia, va fi socotitã drept: „nechibzuitã”, „rautãcioasã” sau „zavistioasã”. Cei ce judecã drept, au fost consideraţi întotdeauna astfel de cãtre marea gloatã.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)