duminică, 25 decembrie 2011

Poveste de Craciun


Ideea de a scrie această poveste, mi-a venit într-un mod ciudat. Eram în Piaţa Muzeului, într-o seară oarecare. Acolo, există un restaurant vienez de unde vin mirosuri ispititoare. Nu am fost niciodată în el, dar în momentul acela m-am gândit: oare cum ar simţi acel miros un om al străzii, un om care nu are ce mâncă şi care locuieşte în stradă...? Şi aşa a început totul...

            "Un domn îşi aruncase jumătate de ţigară pe strada pavată cu pietre mari. Unii oameni (cei ca mine) ar da orice pentru un chiştoc de ţigară, pentru nişte resturi de mâncare lăsate de alţi oameni pe terase, pentru o gură de apă curată, nu murdară. Mi-e dor să simt căldura unui cămin. Mi-e dor să simt o mângâiere caldă, să primesc o vorbă bună: mi-e dor să vorbesc. Vorbesc doar cu mine, mai mereu.
            În toţi anii ăştia în care am stat pe stradă, singurătatea mi-a fost cea mai bună tovarăşă. Mai veneau câinii la mine să îmi ceară mâncare, dar de unde...? Nici eu nu aveam. Vroiam să dau, dar nu aveam de unde. Înainte să ajung aici, mereu ofeream orice oamenilor. Chiar dacă erau străini, chiar dacă erau din familie, dădeam pâini, monede, haine, jucării... Nu m-a interesat niciodată dacă voi primi ceva în schimb. Cu toate astea, am ajuns unde am ajuns. Trăiesc cu şobolanii din canale, dulăii de sub poduri, cu porumbeii din parc, cu mulţimea care mă ocoleşte cu scârbă câteodată, care îmi oferă o monedă fără să înţeleg de ce.
            Acum stau vis-a-vis de un restaurant vienez şi simt cum vine un odor de carne de vită ce intră prin nas. Mirosul se strecoară drept în plămânii mei. Deja-i simt gustul. Era Crăciun când am mâncat ultima oară carne de vită. Era exact ca acum, doar că eram cu ei. Ei, care însemnau totul pentru mine. Ţin minte şi acum imaginea cu noi la masă, stând în căldură. O văd pe ea, cum îmi tăia zâmbind o felie de carne. "Mulţumesc frumos" şi ochii îmi erau plini de bucurie. Acela a fost ultimul Crăciun cu familia. Ce a urmat după, mi-e greu să povestesc chiar şi acum, după treisprezece ani de când nu i-am mai văzut.
            Încerc să mă împac cu ideea că voi muri singur. Toată viaţa mea am fost înconjurat de oameni, fie ei buni sau răi. Fiecare om are o intenţie, bună sau rea. Nu ştiu ce intenţie a avut cel mai bun prieten al meu, care m-a învăţat să joc la bursă. Am început să investesc la început, bani puţini, ce-i drept, într-o afacere cu vinuri româneşti. La început, am avut un imbold extrem de mare în ceea ce privea această afacere. Cu cât investeam mai mult, cu atât câştigăm mai mult. Cumpăram acţiuni, fără să îmi pese dacă ieşeam pe profit sau nu.
Nu pot să spun că eram o persoană cu bani extrem de mulţi, dar nici rău nu o duceam. Aveam ce să pun pe masă familiei şi dacă îmi cereau propriii mei copii un lucru, făceam orice ca ei să aibă acel lucru. După aproape un an în care intrasem în bursă, firma la care cumpărasem acţiuni ajunsese falimentară. Acest lucru s-a întâmplat din cauză că vinurile româneşti nu mai făceau faţă concurenţei. Vinuri din Franţa, din Spania şi chiar din Ungaria aveau un preţ foarte bun şi din punct de vedere calitativ, nu se puteau compara cu cele româneşti, care majoritatea erau pastilate. Chiar şi cele de prestigiu, după cum am ajuns să aflu.
La serviciu mă duceam din ce în ce mai rar, lucru ce m-a dus spre concediere. Mă bazam pe faptul că o să crească valoarea acţiunilor, fapt ce ar fi trebuit să îmi aducă bani. Nu a fost să fie aşa. În următoarele şase luni, am ajuns să nu mai am niciun ban, efectiv. Devenisem extrem de agresiv în comportament şi limbaj. Ea suferea mereu din cauză că ajunsesem în halul în care eram. În următoarele săptămâni, se mutase împreună cu mama ei, luându-mi copiii de lângă mine. În următoarele două luni am divorţat, iar ea plecase în Anglia, cu cine credeţi? Cu cel mai bun prieten al meu, care timpul acesta îi oferise confort sentimental şi se asigurase că nu suferă din cauza mea..."

Partea a doua o voi posta mâine…
Crãciun fericit tuturor! :)

3 comentarii:

  1. Sa sti ca sunt trist azi! Sarbatorile anul asta le voi trai din amintiri. Abia am veit de la munca, exact din acel loc in care miroase asa imbietor...
    de multe ori aici nu intra oamenii cei mai de calitate si de multe ori cei cu un plus moral il pierd dupa cateva pahare din licoarea lui Bahus. Sunt tist din mai multe motive iar poveste ta nu este unul dintre ele! Astept partea a doua!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu de ce nici eu nu mai simt ca vin sarbatorile... Cred ca e din cauza ca nu mai am varsta la care credeam in magie... Intr-adevar, e frumos sa stai cu totii la masa, sa vorbesti cu ei despre realizarile fiecaruia...

    Dar e si mai trist cand esti departe de cei dragi tie, exact cum scriam si eu mai sus...

    RăspundețiȘtergere
  3. ...poate, Ale, din cauza ca devenim tot mai constienti de propria noastra singuratate, pe masura ce societatea consumista ne arata tot mai clar ca nu suntem unicate, ci produse de serie? Am spus nu ca suntem tot mai singuri (asta ar fi o aberatie: suntem in permanenta ingrozitor, cutremurator de singuri; ajunge un accident banal ca sa-ti dai seama ca, oricat te-ar compatimi ceilalti, singurul pe care il doare esti tu), ci ca devenim treptat constienti de asta. Luam la cunostinta, luam nota, ne trezim la singuratate. Cel mai pregnant de sarbatori. Nu e nici ciudat, nici paradoxal faptul ca tocmai atunci cand lumea se pregateste sa celebreze, sa se bucure, atunci singuratatea e la cota maxima. E normal, la urma urmei: cu cat fiecare se gandeste mai mult la el si la ai lui, cu atat mai izolati si mai vizibili sunt cei la care nu se gandeste nimeni. "Da, imi pare rau, esti sarac si nefericit, dar ma asteapta ai mei cu porcu' pe masa, nu pot lipsi pentru tine, nu pot nici macar intarzia, ce dracu' sa-ti fac, cine te-a pus sa fii singur si nefericit si sa stai in drum ca sa-mi strici mie Craciunu'?" Stii la ce ma refer. Cu totii stim.

    RăspundețiȘtergere