O prietenie bună, dar bună de tot, rezistă în timp. Se spune că o prietenie trece şi prin foc, dacă e necesar. Dacă schimbi o prietenie reuşită pe o dragoste ratată, rămâi fără ambele.
Când ai un prieten de sex opus de mulţi ani, ar fi anormal să schimbi unghiul de abordare. Există cazuri (ce-i drept, rare) în care doi prieteni, după îndelungaţi ani de prietenie, ajung la concluzia că nu se înţeleg cu nimeni altcineva aşa cum o fac între ei. Astfel, cei doi ajung la un consens, simultan. Cuvântul prietenie se transformă, aşadar. De preferat a fost întotdeauna sa păstrezi prietenia şi atât. Mai bine sacrifici sentimentele (inexistente) decât să perverteşti sensul cuvântului „prietenie”.
Sa fii om, e lucru mare...
Camaraderia e din ce în ce mai rară în zilele noastre: de aceea ne-o dorim cu toţii atât de tare. O relaţie nu mai poate fi verificată decât dacă e supusă la anumiţi factori de tensiune şi la încercări. Dobitocii sacrifică prietenia din cauza dorinţei, nu pentru iubire; prietenul sau prietena sunt mai la îndemână şi mai accesibil(ă) decât un străin sau o străină care trebuie cucerit(ă). Toate acestea izvorăsc dintr-o nesiguranţă, care la rândul ei izvorăşte şi ea, din lene. Prietenia nu se poate comuta dintr-o dată, pe iubire; e mai degrabă invers: dacă ai avut noroc de o iubire adevărată dar în acelaşi timp reciprocă, ai noroc că ai găsit un prieten pe viaţă şi pe moarte. Când treci de la prietenie la iubire, au loc nişte schimbări care nu şi-ar avea locul şi rostul. În cele din urmă, dai camaraderia şi libertatea pe apartenenţă şi posesivitate.
Iubirea şi prietenia au un lucru în comun: în primul rand, disponibilitatea fiecăruia de a lăsa de la sine când vine vorba de celălalt, de a renunta la dejunul cu familia, la somn, la o net sau o bere pentru că celălalt are nevoie chiar acum, şi de a o face cu inima uşoară, nu aşteptând vremea când va putea face reproşuri; în al doilea rând, revendică un sacrificiu identic: sunt, aparent nişte lucruri banale, dar foarte grele.
Casnicira ruinează iubirea...?
Voltaire spunea: “le mariage c'est la mort de la passion” – oare aşa să fie...? Ideea e că nu căsniciile distrug iubiri, ci oamenii o fac, din diferite cauze: intervine rutina, obişnuinţa cu celălalt şi lipsa voinţei de a mai încerca mereu ceva nou împreună cu partenerul. Dar oare conştiinţa de a-l pierde celălalt? Cu ea ce facem? Ea se reactivează doar în momentele de cumpănă, când simţim ameninţarea: atunci începem să implorăm, să ne umilim, ba chiar să ameninţăm.
Problema cu prieteniile nu se mai pune în zilele noastre: cu toţii suntem prieteni cu toată lumea, dar în acelaşi timp cu nimeni; cu toţii avem mulţi amici cu care să ieşim undeva, dar în realitate avem doar un prieten pe care ne putem baza; ştim multă lume, dar puţini ne cunosc cu adevărat; ne pasă prea mult de ceilalţi, dar nu ne pasă deloc de persoana noastră. Cel mai important e să fim prieteni cu noi înşine, înainte de toate. Restul, e can-can.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu