Cronică (întârziată) pentru concertul Parov Stelar, Cluj-Napoca

         

În minunata seară de 5 octombrie, ne-am aşezat în faţa Sălii Sporturilor Horia Demian, unde am aşteptat (cam o oră) să înceapă show-ul din cadrul festivalului TiMAF. Odată intraţi înăuntru, am ajuns la căldură & înghesuială (yes!). Nimeni nu se aştepta ca acest concert să umple (cu TOTUL!) Sala Sporurilor. De la cocalari şi piţipoance (“eh, dacă o fost Puya înainte, di ce n-am mere şi la ăla, cum îi zice de cântă Ciambermed Suing?!”), la fotografi şi sunetişti care se foiau de colo-colo, toată lumea a venit la Parov Stelar & Band, nene!

Cei din urmă se află în turneul de promovare (promovare care a început cu luna martie!), intitulat The Pricess Tour (albumul = The Princess) şi s-au gândit că ar fi drăguţ să poposească şi la noi, să ne încânte cu muzica lor.

Fâţâindu-ne pe o muzică house [de mâna a doua, pusă de un Dj (?)], încercam să ne facem încălzirea. Într-un final, intră La Rochelle în scenă, trupă ce a încălzit atmosfera cu adevărat! Solista trupei a avut multă energie, care a fost transmisă şi publicului. Îi puteţi căuta aici, în caz că nu aţi apucat să citiţi ce scria pe afişul ridicat de ei la finalul prestaţiei.

Nemailuând în calcul îmbulzeala (mai ales cea de la baia fetelor!) şi aşteptând încă o jumătate de oră să înceapă Parov Stelar, am aşteptat, am aşteptat, iar la ora unu a început să răsune muzicuţă swing (într-o manieră extrem de nemţească). Hipsteri, nehipsteri, cocălari, necocălari, cu toţii am dansat şi am sărit de ne-am stricat papucii.

Toată lumea a rămas cu gura căscată (literalmente), când solista trupei, Cleo, a urcat pe scenă (sîc-sîc, fetelor) şi a salutat publicul. Trupa a început cu câteva piese de pe albumul The Princess (Booty Swing, Baska Brother, Sally’s Dance), după care au urmat clasicele melodii Chambermaid Swing & Catgroove, pe care evident, toată lumea a dansat (mulţi dintre spectatori –care stăteau jos în proporţie de 80%– au venit la concert pentru aceste două piese şi din cauza lui). Saxofonistul trupei, Max, a dansat preţ de două minute pe spate cântând la saxofon. Now that was epic!

         V-a plăcut, nu v-a plăcut, acesta a fost concertul de promovare intitulat The Princess Tour. Pentru cei din străinătate: poate vreţi să mergeţi la concert. Aici găsiţi datele următoare. Am spus tot ce am avut de spus, fără anestezie, că de fiecare dată. A fost un concert extraordinar, chiar dacă încă nu avem un public educat într-ale swingului (take a look here).
          Poze din cadrul evenimentului găsiţi pe: Clujlife.com, tilllate.com, paginile de facebook ale fotografilor Paul Sandor şi Laura Mureşan. Felicitări oamenilor implicaţi în organizarea acestui eveniment , luminile+scena & sonorizarea au fost mai multe decât ok (exceptând aglomeraţia).

P.S.: Dacă v-a plăcut la Parov Stelar sau dacă aţi dat de acest gen abia acum, vă invit să intraţi pe Nu Jazz & Electro Swing România. Avem muuultă muzică bună & voie bună de împărtăşit.
P.S. 2: Thank you very much, EnterTrainer TV
(Gabriel Gorgan), for giving me the opportunity to see Parov Stelar and his Band live!

A voastră,

Alexandra R.

Prietenia incepe cu o...strangere de mana :)

          Am revenit, după două luni maaari de nepostat. Am schimbat şi logoul blogului, între timp (adică azi). Cred că e sugestiv şi nu mai are nevoie de nicio dezambiguizare.

          Ieri, am stat de vorbă cu una dintre puţinele persoane cu care mai păstrez legătura. Culmea, mi-a citit gândurile, fiindcă aveam amândouă o problemă comună: am mai şters o persoană din lista cu prieteni, din acelaşi motiv (care e de la sine înţeles, fiindcă nu poţi întrerupe o relaţie de prietenie decât dintr-un motiv). Eram amândouă supărate că ne-am luat ţeapă (din nou), de la persoane neaşteptate.

          Povestind şi răscolind, am ajuns la concluzia că nu mai există oameni de calitate (d’oh!). Sau dacă există astfel de oameni, se prostituează – intelectual, mai ales. Peste tot: la facultate, în baruri, la televiziune – mereu aceiaşi oameni superficiali, preocupaţi de note/examene, târfe (ne)agăţate sau rating-uri. 

Când eram niţel mai mică, eram înconjurată de prieteni mai mari ca mine. Îmi plăcea să îmi petrec timpul cu ei, fiindcă aveam multe de învăţat; mult mai multe decât aş putea să-nvăţ de la o persoană având aceeaşi vârstă ca a mea. Evident, trăiam şi din cărţi, fiindcă ce aveam de făcut la cinspe-saispe ani ai mei (“O nu! trebuie să îmi colectez laptele de la vacile mele din fermă!”. No offense, maman!)...? Compuneam textuleţe, mai scriam o poezie când sufeream după un oarecare, ascultăm o muzicuţă veche şi frumoasă ca să-mi limpezesc gândurile (nu ca să mă sinucid din dragoste, fiindcă cel de lângă mine nu mă vrea/mă vrea pentru un singur lucru).

          În timp, relaţiile mele cu persoanele “în vârstă” s-au răcit (probabil din cauza mea), eu am trecut de adolescentă, iar acum, mă aflu înconjurată de Nimeni. Toţi Nimenii ăştia, se vor a fi prietenii mei. Prieteni cu care nu ai ce să vorbeşti afară de preferinţe politice, cluburi/muzică, alcool şi amoruri în extaz. Din cauza asta, când se deschid astfel de subiecte, prefer să tac, fiindcă orice aş zice, nu ar conta (subiectele sunt mediocre, de aceea nu ar conta). 

Câteodată mă forţez să fiu sociabilă cu persoanele mediocre (dar stai! poate acele persoane mă consideră pe mine mediocră; ar avea dreptate, fiindcă nu cred că am realizat nimic important în viaţa asta – sau cel puţin nu ceva notabil), mă forţez să îmi fac prieteni; de fiecare dată nu reuşesc. Sunt prea mofturoasă (unii cred că-s cu nasul pe sus, dar vă asigur că nu-i aşa! sunt prea mulţi prosti în jurul meu şi prefer să merg cu nasul pe sus, înainte, decât să-i privesc), rea, selectivă...? 

          Prietena mea îmi spunea că noi, ăştia din generaţia ’91, suntem superiori comparativ cu cei din generaţiile de după 1991. Şi îi dau dreptate, fiindcă de când am dat noi bacul (adică acum trei ani, cred...?), lumea parcă s-a prostit mai tare, rata de promovabilitate (probabilitate...?) a scăzut atât de mult, încât aş spune că tinerii de astăzi sunt retardaţi! Evident, există şi excepţii (dar câteva).

          Nimeni nu mai citeşte literatura clasică, filosofie, poezie, toată lumea e cu SF-uri şi Fantasy books în mână (e un lucru bun, citesc! de pe iPad, of course). Majoritatea preferă  ca loc de socializare cluburile, nu terasele. Toată lumea se îmbracă modern, dar prin asta devin comuni. Toată lumea ştie muzică nouă, dar mai puţin clasică şi veche. TOATĂ LUMEA are câte un smartphone, ba chiar există şi un program pentru a oferi înapoiaţilor un astfel de gadget. Toate tipele care cântăresc mai puţin de saij’ de kile se plâng că-s grase (dar sunt bolnave de ulcer). 

Toată lumea arătă cu degetul şi condamnă  pe cei ce sunt condamnaţi deja, dar nu văd de fapt că ei sunt cei condamnaţi. Toţi vrem să evadăm din post-comunism şi pe bună dreptate, dacă trăim într-o ţară unde îţi trebuie minim doi ani experienţă să lucrezi într-un magazin de legume şi fructe.

Şi mai spunem că nu suntem superficiali...

A, încă ceva: se oferă cineva să-mi fie prieten de calitate...? Fiindcă tocmai am pierdut unul de mâna a treia.

Diplomatia si binele de azi

“Fă binele cu diplomaţie, căci nu-ţi închipui ce mult supără”, spunea marele gânditor Nicolae Iorga. Se pare că şi răul s-ar putea face tot cu diplomaţie. Să tratezi un mediocru cu diplomaţie. Doar aşa îl poţi face să simtă cât de mic şi de neînsemnat este el. Atunci ramâne întrebarea: violenţa este pentru cei puternici sau pentru cei slabi...? Răspunsul ar fi urmatorul: violenţa este folosită de cei puternici în braţ şi slabi în minte. Un prost nu ar putea fi diplomat niciodată.

Pentru a demonstra ca diplomaţia ia locul violenţei, am pus următoarea întrebare câtorva oameni: „Dacă ai fi pus să alegi între diplomaţie şi violenţă când cineva ţi-a făcut rău, ce ai alege?”. Majoritatea mi-au răspuns că ar alege diplomaţia în defavoarea violenţei, motivând că: “vorbitul frumos şi argumentele potrivite” sunt principala soluţie sau că “prin vorbe poţi reuşi să sensibilizezi o persoană”. Totuşi, unii au răspuns că ar folosi doar “violenţa verbală” sau că “depinde de cât rău a cauzat persoana”ori că “în unele situaţii extreme diplomaţia nu îşi mai are rostul”.

Unele guri spun că dacă nu primeşti respect nu trebuie să dai; alte guri spun că respectul trebuie impus sau câştigat. Dar oare dacă nu primeşti din partea celuilalt respect, merită să-l tratezi la fel sau din contră, să respecţi? Oamenii mari (nu în sens propriu) cred că respectă orice vietate. Puţini oameni pot respecta un om care a cauzat suferinţă şi rău. Puţini oameni sunt capabili în zilele noastre de iertare, dar mulţi oameni sunt în stare să distrugă fericirea altora.

Se spune că fericirea nu o clădeşti pe nefericirea altuia. Ei bine, mulţi sunt în stare să facă lucruri inimaginabile, din egoism. Unii sunt în stare să omoare pentru propria lor fericire; unii ar omorî pentru un gram de fericire. Nimeni nu mai vrea să facă bine în măsura în care nu primeşte nimic înapoi. Nimeni nu mai ajută pe nimeni fiindcă toata lumea caută să se ajute pe sine, înainte de toţi şi de toate.Toată lumea e pentru EL. Dacă aş spune că lumea devine din ce în ce mai rea, ar suna clişeic. Pot spune doar că oamenii au fost răi dintotdeauna, doar că acum există mai multe lucruri care îi facă mai răi, cum ar fi: puterea banului, libertatea de opinie/de a acţiona liber, abuzul de putere, puterea de a avea şi tot felul de drepturi pe care omul şi le-a câştigat odată cu trecerea timpului.

Toată lumea vorbeşte în termeni prea complicaţi care duc spre nicăieri. Oamenii nici nu mai ştiu ce caută: adevărul sau minciuna. De fapt, orice am face tot în marele Nicăieri ajungem, fie că vrem, fie că nu vrem. Ţine doar de acceptanţă.

Despre...muieri

         Problema e că fetele din ziua de astăzi sunt mai oportuniste şi mai impertinente ca niciodată. Dacă pe vremea bunicii fata era din calea afară de sfioasă şi înroşea când i se prezenta un flăcău sau pe vremea mamei fata mai avea o fărâmă de timiditate când era privită în ochi de către cineva, în secolul douăzeci şi unu fata merge la agăţat în club sau la mall. Nu tu horă de duminică, nu tu mers la bibliotecă. Ideea stă în felul următor: femeile au primit drepturi egale cu bărbatul şi au ştiut cum să profite de ele. Astăzi, femeia nu mai e sclava bărbatului, ci e mai degrabă invers.

         Femeile pot fi extrem de parşive (ca să nu folosim cuvântul sinonim). Îşi pot folosi instrumentul dintre cele două picioare pentru a ajunge pe sticlă, fiindcă unii bărbaţi sunt atât de fraieri încât se mulţumesc cu atât de puţin şi nu sunt în stare să judece omul după aptitudinile sale psihice, nu cele de natura comună. Iar dacă se află în televiziune un lucru ca acesta, femeia pozează în ipostaza de Maica Precista pentru ca propria-i glorie să nu se spulbere.

Cum mai pot fi parşive femeile...? O femeie nu este interesată dacă va strica o relaţie sau o căsnicie folosind bărbatul pentru propria ei satisfacţie sau pentru propriile ei scopuri. Femeia e în stare să calce pe cadavre pentru a obţine ceea ce vrea. Poate face asta din două motive: din răutate sau din orgoliu. Unele femei sunt atât de rele, încât nu suportă să vadă alţi oameni fericiţi. Sunt cufundate atât de tare în propria lor mizerie emoţională, încât încearcă să distrugă fericirea altora. Fericirea nu poate fi stricată prin asemenea lucruri; poate fi doar întărită. Cine strică fericirea altuia, strică propria lui fericire.

Orgoliul femeii poate fi mai mare ca orgoliul bărbatului. Dacă o femeie vrea să obţină ceva, nu se va lăsa până nu va obţine acel ceva. Unele femei sunt extrem de încăpăţânate (de cele mai multe ori în sens prostesc). Femeile pot fi rănite extrem de uşor. Trebuie doar să ştii cum să o faci. Femeile sunt nişte... Fiecare femeie e aşa într-un fel sau altul, direct sau indirect; şi asta vă spune o femeie, ca voi toate.

Distrugatorii de fericire

Ai văzut vreodată un om fericit? Sau mai bine spus, ai gustat vreodată chiar tu însuţi fericirea? Oare de ce sunt oamenii fericiţi şi oare ce anume îi face pe nefericiţi să stârpească fericirea fericiţilor?

Se spune că fericirea nu durează mult. Fericirea este clipa. Clipele sunt fericirea că vrem, că nu vrem. Fericirea constantă nu există -doar nebunii sunt fericiţi tot timpul. Nici măcar îndrăgostiţii nu sunt fericiţi tot timpul, fiindcă se mai ceartă. Oricum treaba cu îndrăgostitul e relativă, fiindcă dacă iubeşti nu înseamnă ca eşti şi fericit. Iubirea înseamnă mai mult suferinţă, iar suferinţa există prin fericire, oarecum.

Mereu când suntem fericiţi intervin anumiţi factori care perturbă fericirea. Mereu când credem că am atins culmile fericirii, ceva sau cineva ne coboară cu picioarele înapoi pe pământ şi ne aminteşte că fericirea nu-i uşoară; pentru a fi fericit, trebuie să faci anumite compromisuri. Cel mai mare compromis pe care îl faci pentru a fi fericit, e cel cu tine însuţi: până unde eşti dispus să mergi ca să fii fericit? Vrei fericire de moment sau fericire permanentă? (Am minţit, nu există fericire permanentă).

Ce satisfacţie au unii când îi văd pe ceilalţi suferind? Cât de mare poate fi răutatea omului şi cât de mică poate fi bunătatea lui? Esenţa omului este bună, doar că această fiinţă numită din întâmplare om, şi-a alterat-o. Şi-a alterat-o făcând tot felul de meschinării, mai mari sau mai urâte. Odată stricată, esenţa e pierdută; fiindcă omul, în loc să devină mai bun, devine mai rău cu sine şi cu cei din jurul său.

Putem iubi pe cineva fără să-i cunoaştem cu adevărat interiorul. Ceea ce pare, de multe ori nu-i ceea ce este. Intenţiile tuturor nu sunt bune, iar dacă cineva arată că ne vrea binele, asta nu înseamnă că îl vrea cu adevărat. S-ar putea sa vrea alterarea fericirii noastre, fără ca noi să ne dăm seama. De ce să vrea cineva asta...? Pentru propria-i fericire. Oamenii sunt nişte egoişti, iar cei buni sunt luaţi drept proşti şi idioţi de către cei egoişti. Mulţi vor să facă bine, iar tot mai mulţi vor să facă rău.

Trăim într-o lume a egoiştilor şi trebuie să ne obişnuim cu asta. Fericirea nu există. Dar farmecul stă în faptul că fiecare din noi o cautăm. Unii din noi cred că au găsit-o, alţii încă mai sapă după ea...

Ca la 20

            În acest post, ego-ul meu o să se reverse într-o scriitură mai neobiectivă, cu toate că prefer obiectivismul în defavoarea subiectivismului. Acum o să ziceţi că şi oamenii obiectivi sunt subiectivi. Da, aşa şi e. Dar nu atât de subiectivi pe cât sunt cei subiectivi.

            E atât de enervant ca lumea să te întrebe în fiecare an „Cum te simţi la vârsta asta?”. Cum naiba te-ai putea simti? Şi de ce naiba trebuie să fie frumoasă vârsta? Faptul că îmbătrâneşti în fiecare an ar trebui să fie un motiv de bucurie? Nu cred.

            Murim din momentul conceperii noastre. Creştem ca să murim. Murim spre a reînvia. E simplu, dar complicat. Întreaga noastră viaţă e o capodoperă a morţii. Ne străduim să facem atâtea lucruri în viaţă: să fim oameni de succes, să avem o familie, să avem mulţi, mulţi bani. Credem că aceste lucruri ne aduc fericirea, dar de fapt nu ne aduc decât mai multe probleme. Cu cât duci o viaţă mai simplă, cu atât ai conştiinţa mai curată; cu cât ai o viaţă mai plină-de-de-toate, cu atât e mai complicat.

            Viaţa noastră e atât de simplă, dar ne-o complicăm cu tot felul de frământări inutile, frământări, fără de care nu putem trăi. Viaţa noastră e atât de frumoasă, dar ne-o urâţim prin fapte mizere, faptele mizere ne transformă în morţi umblători, care nu mai merită să vadă lumina zilei sau să respire oxigenul din aer. Nu merităm absolut nimic la cât suntem de răi, şi totuşi ne rugăm să primim mai mult. Vrem să fim ca alţii dar nu izbutim să ne schimbăm pe noi înşine. Copiem caractere fără să ne dăm seama. Le copiem şi devenim un singur creier, acelaşi suflet searbăd.

            Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai puţin căutaţi. Lumea uită de noi. Unii nu mai au timp nici să-şi aducă aminte de ei. Nici noi nu ne mai aducem aminte de noi, cu timpul. Şi tu, ce-ţi doreşti de ziua ta?

Ieri la gradinita, azi la facultate

Timpul a trecut în zbor. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de dimineţile când părinţii noştri ne lăsau la grădiniţa din cartier pentru că trebuiau să meargă la serviciu... Dar momentul în care am păşit pentru prima oară în şcoală? Vă mai amintiţi de gimnaziu, când stăteam pe hol pândindu-i pe profesori iar mai apoi fugeam repede în clasă, ca să nu fim prinşi? Dar de liceu vă mai amintiţi? Sigur că vă amintiţi!

         Când aveam cinci ani, totul era atât de frumos: jocurile, veselia, micii prieteni, recreaţiile, toate acestea făceau ca grijile sau constrângerile să nu îşi aibă locul. Totul era colorat: jucăriile, pereţii grădiniţei, chiar şi hăinuţele noastre părca erau colorate în culorile curcubeului. Zbuciumul, energia, ne transformau uneori în nişte mici monstruleţi, care le înnebuneau pe educatoare în fiecare zi (unele din ele ne mai dojeneau, altele ne mai dădeau câte o pălmuţă, din când în când). Cu toate acestea, eram fericiţi şi nu aveam timp să ne gândim la cele rele.

         După ce am mai crescut, am mers şi la şcoală şi am învăţat să scriem. Cei care scriam cu stilouri chinezeşti cu cerneală neagră, aveam mereu „purceluşi” în caiete. Ceilalţi, care erau mai dotaţi, aveau stilouri cu „patron” (cu rezerve, în limbaj academic), iar dacă greşeau, foloseau aşa-numitul „pic”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, nu era rău deloc. Băieţii ne trăgeau de cozi, fetele îi prindeau pe băieţi şi îi arestau, iar doamna învăţătoare nu ştia cum să ne mai împace atunci când luam minus “f.b. mic” (-f.b.) sau „bine” (B). O grămadă de autodictări şi o grămadă de poezii învăţate pe de rost pentru serbarea de Crăciun sau pentru scenetele de terminare a fiecărei clase...

       Gimnaziul a adus cu sine o grămadă de schimbări. Aici am rostit pentru prima oară cuvântul „amor” cu adevărat, chiar dacă era vorba doar despre o dragoste platonică. În pauze aruncam ocheade de la geam, zâmbeam galeş, sperând că poate-poate ne va observa acel cineva. Iarna, băieţii aduceau fetele afară ca să le spele cu zăpadă. Nimeni nu scăpa fără o spălătură bună – zăpada intra până pe sub haine. Drept răzbunare, aruncam cu bulgări sperând să potolim spiritele pentru data viitoare. Tot în generală, am învăţat cum să copiem. Şi am fost prinşi de multe ori, din lipsă de experienţă. Am fost şi taxaţi pentru asta. Uneori cu nota patru, pentru că profesorii aveau milă, alteori cu nota unu (când profesorii ne cunoşteau deja). Toate acestea ne-au pregătit pentru ceea ce numim „liceu”.

      Odată ajunşi în liceu am cunoscut o altă lume. Mulţi colegi erau veniţi de prin alte părţi ale judeţului sau din alte şcoli. În liceu, fiecare stătea cu grupul lui (nimeni nu scapă neetichetat). Când spui „liceu”, te gândeşti automat la: distracţiile din timpul orelor, la chiulurile organizate sau spontane când „cei trei elevi cuminţi” ai clasei voiau să ramână la ore, ne gândim la diriginte sau la dirigintă, care mereu ne scoteau din belelele în care noi intram cu voia noastră sau fără. Ne mai gândim că în liceu am legat prietenii, chiar dacă nu multe. Cu aceşti prieteni, care înainte de toate ne-au fost colegi, ne întâlnim şi astăzi pe stradă ori frecvent, pentru a depăna amintiri. Dar ce ştiam cu toţii, e că după bacalaureat s-ar putea să nu ne mai întâlnim; de aceea ne-am lăsat numerele de telefon în pagina de jos a albumului. Până la urmă, am reuşit să formăm cumva un tot unitar. Iar la banchet, am fost uniţi pentru prima oară şi totuşi pentru ultima dată ca şi clasă. Peste ani, vom vizita liceul şi ne vom uita la tabloul cu clasa noastră cu un sentiment de nostalgie, neştiind cum au trecut anii.

      Când am ajuns la facultate, parcă eram picaţi din Lună. Fiecare era străin de ceea ce numim „facultate”. Nu mai era liceul; era doar o mare de necunoscut şi necunoscuţi. Cineva mai bătrân ca mine, îmi spunea că aici voi întâlni o mulţime de tipuri umane, o diversitate – ceea ce mi-am dat seama din primele zile.
La facultă, fiecare vrea să iasă în evidenţă. Prin ce? Prin orice, aş spune eu. Fiecare are un scop, iar de multe ori, scopurile coincid, ceea duce la competiţie; competiţia scoate, uneori, ce e mai rău din oameni. Unii sunt în stare să se uite în foaia ta şi să îţi fure răspunsul pentru a ieşi în faţă. Asta nu e totul; sunt sigură că pe lângă aceste mici copilării se ascund gânduri mult mai mari, care sunt atât de negre, încât nu ne putem închipui.

Nu credeam că o să ajung la spusele altor oameni care suspinau după liceu, dar iată că am ajuns să scriu aici şi as vrea să vă dau un sfat: dragii mei foşti colegi, bucuraţi-vă cât mai puteţi de bucuriile sau chiar şi necazurile care vouă vi se par acum un chin. Vor veni şi altele mai rele, vă asigur! Lumea care se află dincolo de liceu este mult mai rea, mult mai dură, mult mai indiferentă.