Unora le place...swingul!

          Am aşteptat concertul acesta de când l-am ratat pe Parov de fiecare dată când venise în Cluj. Drept urmare, am decis că e cazul să sărbătoresc acest lucru. Am băut dinainte acasă, dar şi la concert. 

          Ajung la concert, atmosfera se încinge, încetul cu încetul. După câteva beri (în plus) şi un gin tonic, am fost în cap. Evident, eram în extaz şi săream la fiecare piesă. La un moment dat, ce-mi vine mie în cap...? Să mă duc la Marcus (a.k.a. Parov Stelar) să îi cer să îmi pună “Sugar”, fiindcă vreau să o cânt.

Încerc să urc pe scenă şi bodyguardul mă opreşte. Nu mă las şi încep să îl înjur; m-a îmbrâncit şi am căzut. Încep să strig: “Marcuus, ich liebe dich!”. Într-un final, acesta mă observă, vorbeşte cu bodyguardul şi mă lasa să urc. I-am spus că sunt o mare fană a muzicii lui, că-l ascult de câţiva anişori buni şi că aş dori să-mi pună piesa mea preferată şi să o cânt (cred că aveam să regret asta, mai târziu).

Se opreşte muzica: “Ladies and gentlemen! We have a big fan here who wants to sing with us!”. În acel moment începe piesa; eu eram panicată. Dar, mereu cânt mai bine când beau. Şi, spre uimirea mea şi a publicului, (cred) m-am descurcat bine (am şi dansat, lucru ce nu-l fac atunci când sunt trează). După asta, trupa m-a felicitat pentru curajul avut şi m-au chemat în backstage cu ei. Am cunoscut membrii trupei, am râs, am vorbit despre turneul “Princess”, după care m-au chemat la after party, ghici unde...? În autocarul lor!

Marcus a scos trei sticle de vin sec austriac. La început eram foarte entuziasmată, dar pe urmă nu ştiam că nu o să îmi aduc aminte din toate lucrurile pe care le-am făcut decât în proporţie de...30%? La naiba. Nu pot să cred că tot ce îmi amintesc e din tot ce mi-au povestit apropiaţii şi cei din trupă. Tot ce îmi amintesc e că am mers cu taxiul la concert şi m-am trezit în autocarul lor. Dimineaţa, la ora 9:00, saxofonistul trupei: “’Morning! Coffee?”, iar eu i-am răspuns nedumerită: “Yes, please...”

CUM AM AJUNS AICI?! Din câte mi-au povestit ei în acea dimineaţă, cântăreaţa trupei, Cleo, s-a îmbolnăvit şi nu mai putea să cânte la următorul show din Berlin, drept urmare, m-au întrebat dacă ştiu piesele cu vocal feminin, iar eu le-am spus că le ştiu pe majoritatea. Mi-au propus să cânt cu ei până Cleo se va face bine. “But I never sang before!”. “No problem, we are a team, right?”, mi-au zis.

Acum, vin rugăminţile...Nu mi-am luat absolut nimic cu mine. Mai am vreo 30 de lei, pe care trebuie să îi schimb în Euro, oricum. M-am împrumutat de la cei din trupă, şi trebuie să le înapoiez ceva bani, până voi primi banii mei din spectacolul din Berlin care e pe data de...19 octombrie, cred.

Mami, te rog să nu te superi pe mine, dar cred că am luat cea mai bună decizie (pentru mine). O să mă întorc în Cluj, oricum (cred). A, inca ceva. Te rog să îmi activezi serviciul de roaming ca să putem vorbi mai mult.

A ta,

Alexandra.

[Off topic: am facut un promo mix pentru concertul lui Parov Stelar din cadrul TiMAF pe care il gasiti pe Mixcloud]
[Off topic 2: Acest articol este pentru Entertainer TV]

Prietenia incepe cu o...strangere de mana :)

          Am revenit, după două luni maaari de nepostat. Am schimbat şi logoul blogului, între timp (adică azi). Cred că e sugestiv şi nu mai are nevoie de nicio dezambiguizare.

          Ieri, am stat de vorbă cu una dintre puţinele persoane cu care mai păstrez legătura. Culmea, mi-a citit gândurile, fiindcă aveam amândouă o problemă comună: am mai şters o persoană din lista cu prieteni, din acelaşi motiv (care e de la sine înţeles, fiindcă nu poţi întrerupe o relaţie de prietenie decât dintr-un motiv). Eram amândouă supărate că ne-am luat ţeapă (din nou), de la persoane neaşteptate.

          Povestind şi răscolind, am ajuns la concluzia că nu mai există oameni de calitate (d’oh!). Sau dacă există astfel de oameni, se prostituează – intelectual, mai ales. Peste tot: la facultate, în baruri, la televiziune – mereu aceiaşi oameni superficiali, preocupaţi de note/examene, târfe (ne)agăţate sau rating-uri. 

Când eram niţel mai mică, eram înconjurată de prieteni mai mari ca mine. Îmi plăcea să îmi petrec timpul cu ei, fiindcă aveam multe de învăţat; mult mai multe decât aş putea să-nvăţ de la o persoană având aceeaşi vârstă ca a mea. Evident, trăiam şi din cărţi, fiindcă ce aveam de făcut la cinspe-saispe ani ai mei (“O nu! trebuie să îmi colectez laptele de la vacile mele din fermă!”. No offense, maman!)...? Compuneam textuleţe, mai scriam o poezie când sufeream după un oarecare, ascultăm o muzicuţă veche şi frumoasă ca să-mi limpezesc gândurile (nu ca să mă sinucid din dragoste, fiindcă cel de lângă mine nu mă vrea/mă vrea pentru un singur lucru).

          În timp, relaţiile mele cu persoanele “în vârstă” s-au răcit (probabil din cauza mea), eu am trecut de adolescentă, iar acum, mă aflu înconjurată de Nimeni. Toţi Nimenii ăştia, se vor a fi prietenii mei. Prieteni cu care nu ai ce să vorbeşti afară de preferinţe politice, cluburi/muzică, alcool şi amoruri în extaz. Din cauza asta, când se deschid astfel de subiecte, prefer să tac, fiindcă orice aş zice, nu ar conta (subiectele sunt mediocre, de aceea nu ar conta). 

Câteodată mă forţez să fiu sociabilă cu persoanele mediocre (dar stai! poate acele persoane mă consideră pe mine mediocră; ar avea dreptate, fiindcă nu cred că am realizat nimic important în viaţa asta – sau cel puţin nu ceva notabil), mă forţez să îmi fac prieteni; de fiecare dată nu reuşesc. Sunt prea mofturoasă (unii cred că-s cu nasul pe sus, dar vă asigur că nu-i aşa! sunt prea mulţi prosti în jurul meu şi prefer să merg cu nasul pe sus, înainte, decât să-i privesc), rea, selectivă...? 

          Prietena mea îmi spunea că noi, ăştia din generaţia ’91, suntem superiori comparativ cu cei din generaţiile de după 1991. Şi îi dau dreptate, fiindcă de când am dat noi bacul (adică acum trei ani, cred...?), lumea parcă s-a prostit mai tare, rata de promovabilitate (probabilitate...?) a scăzut atât de mult, încât aş spune că tinerii de astăzi sunt retardaţi! Evident, există şi excepţii (dar câteva).

          Nimeni nu mai citeşte literatura clasică, filosofie, poezie, toată lumea e cu SF-uri şi Fantasy books în mână (e un lucru bun, citesc! de pe iPad, of course). Majoritatea preferă  ca loc de socializare cluburile, nu terasele. Toată lumea se îmbracă modern, dar prin asta devin comuni. Toată lumea ştie muzică nouă, dar mai puţin clasică şi veche. TOATĂ LUMEA are câte un smartphone, ba chiar există şi un program pentru a oferi înapoiaţilor un astfel de gadget. Toate tipele care cântăresc mai puţin de saij’ de kile se plâng că-s grase (dar sunt bolnave de ulcer). 

Toată lumea arătă cu degetul şi condamnă  pe cei ce sunt condamnaţi deja, dar nu văd de fapt că ei sunt cei condamnaţi. Toţi vrem să evadăm din post-comunism şi pe bună dreptate, dacă trăim într-o ţară unde îţi trebuie minim doi ani experienţă să lucrezi într-un magazin de legume şi fructe.

Şi mai spunem că nu suntem superficiali...

A, încă ceva: se oferă cineva să-mi fie prieten de calitate...? Fiindcă tocmai am pierdut unul de mâna a treia.

Tu dai share la mister...?

Revin după o îndelungată absenţă din minunata lume ce mi-o oferă blog-ul (cine va fi destul de inteligent, va prinde aluzia, cine nu, nu), ca să vorbesc despre tehnologia din ziua de astăzi.


De multe ori, după ce termin un articol (de preferat scris pe hârtie), stau şi mă gândesc la ceea ce am citit. Asta am făcut şi de data aceasta, când am citit articolul scris de către Marius Chivu, “Share la mister?”. Acest domn, spunea că nu are pagină de facebook şi că nu intenţionează să îşi facă una în viitorul apropiat. Bravo lui, numai respect! Circula o vorbă prin popor, cum că: "Dacă nu ai facebook, nu exişti". Seriously, are you kiddin'?!

Ar fi inutil să încep să vorbesc despre facebook, care, în mod evident, a devenit nu un simplu site de socializare de succes, ci un fenomen. Nicăieri în istoria Internetului nu s-a mai pomenit ca un site să devină atât de folosit de către un număr atât de mare de oameni din întreaga lume (toţi artiştii/toate celebrităţile au în ziua de astăzi o pagină personală).

Ceea ce m-a intrigat mai mult, a fost modul interesant de abordare al fenomenului. Misterul, este un lucru la care trebuie să apelăm de multe ori, dacă dorim să avem succes ori să cucerim, dar din păcate, nu ne folosim de el, fiindcă dorim să fim epatanţi, opulenţi, chiar dacă într-o măsură mai mică.

Citind printre rânduri, mi-am spus: “Ce naiba, am ajuns să ne împărtăşim vieţile noastre pe facebook (to share our lives on facebook) , pe un site, pe Internet?!". Atunci chiar că ne putem numi oameni fără activitate socială (reală, nu virtuală). Da, ăsta este viitorul: coumincarea virtuală, televiziunea pe Internet, jurnalele de tip blog.

Uneori simt că obosesc atât de tare, încât nu pot ţine pasul cu tot ceea ce mişcă în jurul meu. În mod cert, peste vreo 30 de ani, când voi avea 50 (dacă îi voi apuca), nu voi înţelege tehnologia contemporană. Vom ajunge să fim nişte neadaptaţi, fiindcă nu ne vom putea raporta la noua tehnologie.

Nu îmi place tehnologia. Aş fi vrut ca totul să fie rudimentar, să fi fost totul simplu, că la începuturi: lumea să mai scrie încă pe hârtie, oamenii să îşi păstreze mai bine relaţiile, lumea să iasă mai mult la o plimbare, o cafea, copiii să se joace afară, iar oamenii mari să îşi facă propriile lor ferme şi să nu se joace de-a farmville-ul.

Practic, am ajuns să ne desacralizăm ca fiinţe umane: acum suntem fiinţe virtuale, nişte icoane precum cele de pe ecranul calculatorului (Ipad-ului, pardon). Fiecare din noi am ajuns să reprezentăm un pixel din lumea aceasta. Ni s-a spus că nu mai suntem importanţi, suntem prea mulţi şi prea mici. Nu îmi place să recunosc, dar suntem nişte sclavi ai tehnologiei şi a generaţiei formată din: Apple, facebook, youtube, Y! mail, Blackberry, wikipedia, twitter şi soundcloud. 

Oare chiar atât de mult am uitat de noi…?



PS: Chestia din dreapta ce zice: "Găseşte-mă şi pe facebook", e de fapt buletinul meu virtual.